Johnson a atins-o ușor pe umăr.
– Salazar, treziți-vă. Avem o alertă de împușcături. Foarte aproape de aici.
Și-a pus vesta antiglonț în timp ce a aruncat o privire prin cameră pentru a se asigura că nu uitaseră nimic.
– Cât e ceasul? Încă nu s-a făcut dimineață…, a spus confuză, uitându-se la întunericul de afară, încercând să alunge ultimele urme de somn și să se trezească pe deplin.
– Puțin trecut de cinci.
– Împușcături repetate?
– Alarma a fost destul de vagă, împușcături la domiciliul unei familii în apropiere de cimitirul Saint Louis…, poate pe strada Bienville, dar cel care a sunat nu e sigur, a zis Bull.
– Asta nu ne ajută prea mult. Bienville se întinde între cimitirul unu și cimitirul doi, și amândouă se numesc Saint Louis, s-a lamentat Charbou.
– Au spus ceva și despre persoane sechestrate, a precizat Johnson.
Amaia a sărit în barcă, s-a așezat în partea din spate, lângă Bull, care pornise deja motorul și scotea barca din curtea casei.
– Asta înseamnă că încă e cu ei, acolo? Că i-a sechestrat? a întrebat Amaia.
– Nu se știe, a recunoscut Bull. Alarma nu a venit de la urgențe, ci de la o ambarcațiune a Crucii Roșii care a trecut prin zonă, de aceea nici nu ne-au putut da adresa exactă, mulți dintre voluntari nu sunt din oraș, iar cele mai multe indicatoare de străzi au dispărut.
Amaia s-a ținut strâns de frânghia care înconjura barca. Fundul plat al bărcii pneumatice prezenta un mare avantaj, mai ales când alunecau cu viteză pe suprafața acelei ape care putea fi plină de crengi, moloz sau chiar și de mașini scufundate. Acesta era motivul principal pentru care echipele de salvare foloseau bărci pneumatice. Dar chiar și așa, exista mereu riscul ca timona sau elicea să se înțepenească în vreun obiect scufundat. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva la viteza cu care înaintau, ar fi zburat cu toții din barcă.
Au ales să meargă la cimitirul numărul unu. Dacă cel care dăduse alarma nu era din oraș, probabil că nu știa că mai exista încă un cimitir Saint Louis, în caz contrar, ar fi precizat.
După ce au intrat pe strada Bienville, reducând viteza și făcând ca zgomotul motorului să fie dintr-odată mai blând, s-au auzit brusc țipetele înspăimântătoare care i-au condus până la o casă fără etaj.
Apa urcase până peste jumătatea zidului casei, iar prin fereastra deschisă pe una dintre părțile acoperișului în două ape ieșea, pe lângă țipete, o licărire slabă, galbenă și pâlpâitoare, care putea fi dată de lumina unor lumânări. Au amarat barca, s-au ridicat cu toții în picioare pe puntea călăfătuită și, la ordinul lui Bull, cei doi polițiști au pătruns în micuța încăpere, apoi le-au făcut semn și celorlalți să intre. Mansarda, chiar dacă avea acea ușă, nu era altceva decât spațiul dintre tavan și acoperiș. Grinzile de susținere, din lemn, nelăcuite și nici vopsite, porneau din podea. Pe margini zăceau grămezi de vată minerală galbenă, care ar fi trebuit să acopere întreaga suprafață a podului pentru a-și îndeplini funcția ei izolatoare. Foarte aproape de fereastră, un negru în vârstă, scund și plin de riduri, gâfâia asudat, țintuit la pământ de o durere intensă, cu mâna dreaptă lipită de piept. Amaia s-a gândit că fusese împușcat, o idee susținută și de prezența unei bătrâne, care țintea cu o pușcă spre scara abruptă, în timp ce profera blesteme amarnice pentru cineva aflat acolo, jos, în întuneric. Un copil, căruia Amaia i-a dat patru sau cinci ani, se ghemuise, făcându-se una cu partea de jos a acoperișului, printre asfixiantele bucăți de vată minerală izolatoare. Plângea zgomotos și neconsolat.
Imediat după ce a intrat în mansardă, Amaia a simțit cum pielea i se acoperea cu o peliculă de transpirație. Probabil că erau vreo patruzeci și cinci de grade acolo, în pod. Mirosea a mucegai, a urină și transpirație, și a încă ceva înțepător și asfixiant, un miros pe care l-a atribuit bucăților de vată izolatoare galbene.
Singura lumină era dată de un căpețel de lumânare așezat într-un felinar vechi.
Bătrâna îl ținea la picioarele ei, luminând scara, ceea ce făcea ca de fiecare dată
când se mișca, umbra să i se proiecteze în toată mansarda, lăsându-i pe întuneric.
Charbou a mers în spatele femeii, a imobilizat-o și i-a luat pușca, mișcându-se cu blândețe, liniștitor, dar și ferm în același timp. Femeia a lăsat arma fără să se opună, dar și-a intensificat avertizările față de cel aflat la baza scării, făcându-l pe Charbou, alarmat, să îndrepte arma într-acolo.
Căldura, duhoarea, țipetele, plânsetele și suspinele se sufocau, asemenea lor, în micuța încăpere. Vata minerală deșirată era insuficientă pentru a opri căldura, dar părea să joace un rol acustic important, producând senzația că toate sunetele se îngrămădeau în mijlocul încăperii. Razele de la lanternele polițiștilor au dansat nebunește prin mansardă, în căutare de agresori ascunși. Amaia gâfâia cu gura deschisă, încercând să scape de senzația de amețeală, să-și păstreze calmul și să
nu-i pese de țipetele victimelor și de strigătele lui Bull și Charbou care îndemnau la calm.
Johnson s-a lăsat pe vine lângă bărbatul în vârstă. Avea hainele îmbibate de transpirație, atât de ude de parcă cineva ar fi aruncat o găleată de apă peste el.
Fără să stea pe gânduri, dintr-un singur gest, Johnson i-a sfâșiat cămașa ca să
vadă despre ce rană era vorba: nu sângera deloc, deși se vedea urma unei lovituri pe pieptul împânzit de punctulețe roșii, dintre care unele începuseră să se învinețească în jurul hematomului.
– Cred că este vorba despre un infarct, a spus, nu foarte sigur pe el.
Bătrâna, acum dezarmată, se oprise în spatele lui Charbou și, agățată de talia acestuia, continua să profereze blesteme în direcția scării învăluite în beznă; dădea impresia că încă nu se hotărâse ce să facă cu Charbou, dacă să-l țină strâns de talie sau să-l arunce pe scări în jos. Bull, aflat lângă ei, încerca să o convingă
să-i dea drumul colegului său, în timp ce încerca să-i pună și întrebări despre ce se întâmplase. Dar se chinuia degeaba. Femeia continua să urle cuvinte de neînțeles, însoțindu-și țipetele isterice cu un soi de dans improvizat, lovind podeaua cu picioarele, într-un soi de du-te-vino, executând mici salturi și
continuând să strige în tot acest timp și să arate cu mâna spre scară.
Dupree a mers până la ușa care dădea acum spre un cer atât de întunecat, încât părea că zorii erau posibili numai pe altă planetă. A îndreptat arma spre exterior, raza lanternei prinsă de țeavă a decupat întunericul și a tras. Detunătura s-a risipit în micuța încăpere, producând senzația sonoră a unui curent de aer, care i-a asurzit pe loc pe toți cei prezenți, obligându-i să se întoarcă spre el. S-a asigurat că toți erau atenți la el, dar nu a spus nimic; oricum, Amaia se îndoia că
l-ar fi putut auzi, urechile le țiuiau ca de la presiunea atmosferică. Dupree, ducându-și un deget la buze, le-a făcut semn să tacă; a trecut peste bărbatul întins pe jos și s-a dus până la locul unde stătea ascuns copilul. S-a lăsat pe vine, a atins ușor cu capul în acoperiș și, atent să nu-i bage raza lanternei în ochi, i-a vorbit fără să ridice vocea prea mult:
– Suntem polițiști, am venit să vă ajutăm, sunteți în siguranță. Ascultă-mă și nu mai plânge. Mai este cineva aici?
Băiatul, care amuțise brusc, a făcut semn spre scară.
– Bun, am înțeles că este cineva acolo, jos, dar aici, sus, se mai ascunde cineva?
Puștiul a dat din cap că nu, arătând din nou spre scară.
– Te-a lovit? l-a întrebat Dupree, arătând spre pieptul puștiului.
– Doar pe bunicul.
– Bine, rămâi aici, i-a cerut Dupree mergând aplecat până a putut din nou să se îndrepte de spate.
Și-a pus arma în toc și a mers la bătrână. Nu i-a vorbit. A luat-o pe după umeri și a îndepărtat-o de Charbou, apoi a obligat-o să se întoarcă cu fața spre el.
