Bull s-a apropiat de cotitura scării și s-a retras imediat.
„E chiar acolo“, a spus el mimând din buze, fără sunet. „Apa îi ajunge până la genunchi.“ A făcut un gest spre genunchii săi. A strâns pumnul, a întins un deget în față, apoi a ridicat degetul mare, indicându-le că nu văzuse nici o armă la suspect.
Dupree s-a întors spre ceilalți și le-a făcut semne să fie atenți. A observat că
Amaia venise după el.
Acoperit de Dupree, Bull a trecut de cotitura scării, ținându-și arma îndreptată
spre suspect. Imediat ce a intrat în raza lanternei, suspectul a început să se miște în cerc, ca un animal prins în cușcă, pleoscăind în spațiul palierului, nu mai mare de un metru pătrat. Își ținea capul în piept și o claie de păr slinos îi ascundea fața. Se bălăngănea dintr-o parte într-alta, ca și cum s-ar fi putut prăbuși la fiecare pas. Bull i-a luminat picioarele cu lanterna. Apa se înroșise în jurul suspectului și de fiecare dată când făcea pașii aceia siniștri, o parte dintr-un obiect alb se ițea din balta sângerie, pentru ca apoi, odată cu pasul următor, trupul să i se bălăngăne de parcă urma să cadă în genunchi. Și-a zis că măsoară
vreo douăzeci de centimetri, nu apucase să vadă bine, dar putea fi vorba despre mânerul unui cuțit sau o mică macetă. Nu avea alte arme, cel puțin nu în mâinile
aflate la vedere, pentru că se sprijinea cu una de perete, cu cealaltă de balustrada de lemn a scării. Bull a ridicat lanterna, încercând să vadă fața suspectului, ascunsă în continuare de capul lăsat în piept și de păr, un păr prin care pe alocuri se vedea pielea capului, din cauza șuvițelor soioase, ca ale unei oi suferind de pecingine. Și-a dat brusc seama că nu scosese nici un sunet. Nu spusese nimic, dar nici nu se văita, chiar dacă pierdea sânge, iar rana aceea, din cauza căreia abia se mai ținea pe picioare, trebuia să fie extrem de dureroasă. Profitând de următorul pas în cercul nesfârșit pe care suspectul se încăpățâna să-l traseze, Bull a pus din nou raza lanternei la picioarele lui. La următoarea rotire, suspectul a ridicat piciorul și Bull a reușit să i-l vadă bine. Detectivul s-a împiedicat și a căzut pe trepte. Alarmat, cu arma îndreptată spre suspect, Dupree s-a repezit la Bull și l-a ajutat cu mâna liberă să se ridice, apoi au început amândoi să coboare.
S-au oprit cu două trepte mai sus de suspect. Dupree îi striga să se culce la pământ, în timp ce Bull bombănea ceva, iar Amaia, aflată în spatele lor, ținea lanterna îndreptată spre suspect, reușind să lumineze mai bine întreaga zonă, ceea ce i-a ajutat să-și dea seama de statura sfrijită a suspectului, chiar dacă
acesta purta o tunică lungă până la genunchi. Stătea aplecat de spate, iar gâtul părea strâns între omoplați într-un mod cu totul nenatural. Umerii înguști și pieptul ușor umflat, au făcut-o pe Amaia să fie sigură.
– E o femeie, a spus în spatele lor.
Fără să pară conștientă în vreun fel de prezența lor, ființa aceea distrusă a continuat să se rotească, aproape în jurul ei înseși, păstrându-și echilibrul cu ajutorul mâinilor lungi și osoase, cu unghii mari și puternice ca niște oscioare negre, cu care strângea balustrada, zgâriind stratul de lac. La următoarea rotire, Amaia a văzut limpede ce-l speriase pe Bull. Când femeia a făcut următorul pas în apa însângerată, au observat că partea albă pe care o confundaseră cu mânerul unui cuțit era, de fapt, tibia ei ruptă, ascuțită, ivindu-se prin piele. La fiecare pas, târa după ea masa aceea informă a piciorului și de fiecare dată când călca cu piciorul rănit, tibia spartă mai străpungea o porțiune de carne și de piele.
– Dumnezeule! a strigat Amaia îngrozită, fără să-și poată lua privirea de la rană, în timp ce se întreba cum se mai ținea femeia aceea pe picioare fără să urle de durere.
– Dar prindeți-o odată, futu-i! i-a îndemnat Charbou din spatele lor.
Dupree a coborât două trepte, a prins-o de umăr și a rotit-o ușor, făcând-o să
cadă cu corpul prins între balustradă și următoarele trepte. Bull și Amaia și-au îndreptat armele spre femeie, iar Dupree a pus raza lanternei pe capul ei.
Învingându-și repulsia, a întins o mână înmănușată spre fața femeii, care s-a dat instinctiv înapoi, ca și cum ar fi crezut că Dupree avea să o lovească.
– Nu vreau să-ți fac nici un rău, vreau doar să-ți văd fața, a spus Dupree.
Amaia a simțit că vocea lui era încărcată de o emoție nouă, pe care nu o mai simțise până atunci la el.
Femeia a scos un gâjâit.
– Sunt…
– A spus ceva, vrea să spună ceva, le-a atras atenția Amaia.
Au tăcut cu toții în încercarea de a auzi vocea aceea slabă.
A urmat un alt gâjâit ininteligibil. Apoi o șoaptă gâtuită:
– … nnnnt moartă.
Amaia l-a privit pe Dupree peste umărul lui Bull și peste capul femeii.
– Cred că a zis… că e moartă.
Dupree a apucat-o de șuvițele de păr, aspre ca iuta, și le-a adunat la ceafă, mai să
i le smulgă. Fața femeii era plumburie, ca și cum i-ar fi fost dată cu cenușă.
Pielea îi era atât de întinsă pe oase încât te ducea cu gândul la un pergament pe punctul de a se rupe și chipul îi era atât de descărnat, încât molarii i se puteau ghici prin obraz. Avea buzele uscate și crăpate, acoperite cu o crustă ca de herpes, ochii măriți de adrenalină și de pielea subțire a pleoapelor ei fără gene.
Însă cel mai rău arăta privirea ei care, în ciuda fricii, era de fapt goală, lipsită de speranță, ca a unui pește mort.
Dupree s-a lăsat într-un genunchi în fața femeii și a privit-o în ochi.
– Suuuunnnt moaaaaartă, a repetat femeia.
Dupree i-a pus lanterna în ochi și a constatat că abia reacționau.
Ridicând tonul, a întrebat-o:
– Cum te cheamă? Spune-mi numele tău.
Femeia a făcut atunci o mișcare neașteptată, de parcă tocmai s-ar fi trezit sau și-ar fi dat seama de realitate. Și-a înălțat capul ca și cum ar fi tras o sperietură. Și-a scos, printre buzele uscate și vineții, limba albă, încărcată de pete ca smântâna.
Dinții, de culoarea plutei, abia se mai țineau în gingiile ciopârțite.
Mișcând ușor din buze, un sunet cavernos, înecat în flegmă, i-a ieșit din gâtlej.
– Méeedora.
