Dupree a inspirat mirosul de mormânt care ieșea din gura femeii și s-a dat înapoi îngrozit.
– Imposibil, nu se poate așa ceva, a spus Bull cu o voce gâfâită, îndepărtând claia de păr ce acoperea ceafa și gâtul femeii. Pielea uscată era întunecată din cauza sarcomului maroniu, dar chiar și așa tatuajul era vizibil. Numele ei tatuat pe piele cu frumoase litere alambicate. Este Médora Lirette. Doamne-Dumnezeule! a îngăimat Bull.
Femeia și-a ridicat mâna dreaptă și și-a pus degetele pe pieptul lui Dupree, care se uita uluit la ea.
– Médora, Médora Lirette, a repetat el.
Femeia i-a răspuns ca din adâncul mormântului, cu o voce abia audibilă.
– Bazagrá… Sunt moartă, și tu la fel.
Dupree s-a făcut palid, a gâfâit ca și cum nu ar fi avut aer sau de parcă s-ar fi simțit brusc foarte ostenit. Arma, și odată cu ea și lanterna, i-a alunecat din mână. Și-a dus mâna dreaptă la piept, și-a așezat palma peste ghearele osoase ale femeii. Era sigur că urma să facă un atac de cord, a dat să spună asta, dar deja nu mai putea vorbi. Fața i s-a acoperit de transpirație și a început să tremure, apoi s-a prăbușit, ca fulgerat, pe spate.
43. Întoarcere
Florida
Brad Nelson și-a vârât degetele pe sub ochelari și și-a frecat cu putere ochii obosiți. Conducea fără oprire de ore în șir, fără să țină cont de semnalele senzorului de oboseală al mașinii, care-l avertizase deja de cel puțin trei ori să
oprească pentru a se odihni. Nu putea să facă așa ceva; în plus, nici nu simțea nevoia, se simțea minunat, doar ochii trădau efortul de a conduce pe timp de noapte.
Fusese un drum lung până să ajungă acolo, și când spunea asta nu se gândea la drumul făcut în acea noapte, ci la felul în care totul se precipitase cu opt luni în urmă, noaptea din Galveston și tot calvarul care i-a urmat, până să se simtă din nou pregătit. Galveston fusese o greșeală. Viața lui acolo, munca, influența acelui loc asupra copiilor săi, asupra relației cu soția… Atunci lumea lui s-a prăbușit după o greșeală comisă chiar de el și de atunci plătea consecințele.
Fusese un drum greu, o întoarcere la începuturi, trecând prin durerosul proces de acceptare a greșelilor pe care le comisese și de a îndrepta tot ce era rău. Își pierduse atenția, fusese slab, uitase de obligația de a ține frâiele propriei vieți.
Acum avea un preț de plătit.
După ce a mai parcurs două sute de mile, un sunet cristalin, ca de clopoțel, l-a atenționat să oprească pentru a se odihni. Brad Nelson s-a uitat la ceas. În mai puțin de o oră ajungea la casa soției lui, acolo unde poate că-i va găsi, pe ea și pe copii, încă dormind, sau pregătindu-se pentru a merge la muncă și la școală.
Trebuia să ajungă înainte ca ei să plece de acasă. Odată ce luase decizia, nu era sigur că putea să mai aștepte până s-ar fi întors ei. Trebuia să profite de energia uriașă care-l stăpânea. A oprit semnalul sonor din bordul mașinii și a accelerat; nu se putea opri acum, pentru că una era să-ți imaginezi lucrurile la cinci sute de mile depărtare de casă și alta era să duci totul la bun sfârșit. Un zâmbet strâmb i-a apărut pe fața plină de cicatrice. Îl aștepta o misiune dificilă, dar știa că acea misiune conținea și motive de bucurie. Nu degeaba se pregătise în toate acele opt
luni de zile.
44. Haos
Spitalul Charity, New Orleans
Marți, 30 august 2005, ora 6.37
Secția de urgențe a spitalului Charity era inundată. Răniții erau primiți la etaj, acolo unde îndepărtaseră un perete de sticlă. Își anunțaseră sosirea prin stația radio și personalul medical s-a înghesuit lângă golul din fațada spitalului, în timp ce medicul-șef de la urgențe punea cu voce tare un prim diagnostic și dădea indicații.
– Bărbat, patruzeci și patru de ani, tahicardie, durere și apăsare în piept, respiră
cu dificultate, transpirație rece, amețeli, și-a pierdut cunoștința timp de șase minute, apoi și-a revenit. Pare un infarct. Este polițist, se afla în timpul serviciului, într-o misiune de eliberare a unor ostatici. Sala unu.
O duzină de mâini au sprijinit corpul neputincios al lui Dupree și l-au așezat pe o targă mobilă, în timp ce agentul, alb ca varul, strângea din dinți de durere.
Johnson a coborât din barcă și l-a urmat pe Dupree, iar o altă echipă medicală
era pregătită să-l primească pe bătrân.
– Bărbat, optzeci de ani, simptome similare, chiar dacă el nu a leșinat. Sala trei.
Femeia și copilul l-au urmat pe bătrân.
– Ne-ați spus prin stație că aduceți și o femeie rănită, a spus medicul-șef consultându-și fișele.
Bull a arătat spre mormanul de la capătul bărcii și doi infirmieri au urcat la bord ca să-l ajute.
– De ce ați învelit-o așa? E foarte cald, se poate sufoca.
În ultimele două zile, echipajul medical de la urgențe văzuse aproape de toate: oameni înecați, deshidratați, asfixiați de căldură, împușcați, tăiați, trupuri strivite și fracturi de toate categoriile. Dar, fără îndoială, nu se așteptau să vadă ceea ce au văzut după ce infirmierul a dat la o parte pătura de pe femeie. Un miros de mucegai a învăluit barca.
– Ce dracu’…, a spus el, apoi s-a dat înapoi un pas, gata să cadă pe spate.
– E un nenorocit de cadavru, a zis impresionat celălalt infirmier.
– Nu, nu e un cadavru, e vie, le-a spus Bull, fără să aibă puterea de a-i privi în ochi. Sau aproape.
– Sau aproape, a repetat Charbou nervos.
Șeful secției de urgență a preluat comanda.
– Scoateți-o de acolo, le-a cerut. Femeie, vârstă nedeterminată, fractură deschisă
la tibie și peroneu, simptome de deshidratare și inaniție extremă. Vă reamintesc că ni s-a spus că erau în misiune de salvare a unor ostatici. Vreau să vă veniți în fire și să o tratați ca pe o victimă. Haideți, am văzut lucruri și mai rele.
– Mai rău decât ăsta, nu, a șoptit o infirmieră.
