– Te semnezi pe toate jucăriile?
– Da.
– De ce?
– Pentru că și Ania colecționează Pokemoni și zice mereu că ai mei sunt ai ei.
Fără să-și ia privirea de la Jacob, Amaia și-a descheiat vesta antiglonț și a căutat prin buzunare. A scos o coală împăturită, a desfăcut-o și i-a arătat copilului fotografia pe care în ziua trecută o luase de pe dușumeaua din sala de ședințe.
Era detaliul în care se vedea perfect o parte din vioară și zgârietura misterioasă.
– Ce crezi despre asta?
Jacob a luat fotografia și a studiat-o, înclinând-o ușor.
– Cred că vioara asta este a unui copil pe nume Mic.
– Mic? Crezi că asta scrie acolo?
Jacob a încuviințat.
– Da, asta. Mic. E a lui Mic, a afirmat cu deplină siguranță.
Amaia a privit fotografia, surprinsă de cât de clar i se părea acum scrisul acela.
Exact ca atunci când cineva îți arată unde să pui o piesă imposibilă într-un puzzle. S-a uitat din nou la copil.
– Câți ani crezi că are Mic?
Jacob s-a gândit.
– Cred că e în clasa a patra sau a cincea.
– De ce crezi asta? l-a întrebat fascinată, aproape numai din plăcerea de a-i auzi explicația.
– Pentru că scrie legat, copiii mici scriu literele separat.
– Da, tu ești mare deja, a spus Amaia zâmbind.
A întors dragonul și a constatat că într-adevăr copilul scrisese literele legat.
– Jacob, m-ai ajutat foarte mult. Mi-era greu să-l accept pe Charizard, dar acum cred că o să-mi rămână mie, sunt sigură că o să-mi poarte noroc. A împăturit fotografia, a pus-o în buzunar împreună cu Charizard și s-a uitat din nou la Jacob, care nu-și mai lua ochii de la ea. Partea proastă este că n-am nimic să-ți dau la schimb…
Copilul și-a lăsat privirea în jos, iar Amaia și-a dat seama că se uita la pistolul ei prins la centură.
– Vrei pistolul meu? l-a întrebat surprinsă.
Jacob a dat din cap că da.
– Știi că e un pistol adevărat, i-a spus pe un ton grav.
– Da.
– Atunci știi și că nu pot să ți-l dau, pentru că un copil nu are voie să umble cu pistolul.
El a încuviințat trist.
– De ce-l vrei?
– Pentru că mi-e frică, a răspuns și a început să tremure, uitându-se pe furiș.
Amaia i-a urmărit privirea, dar nu a văzut nimic ciudat acolo.
S-a întors, întrebându-se dacă să facă gestul sau nu, dar până la urmă l-a luat pe după umeri pe Jacob și l-a tras spre ea ca pe un coleg.
– Ascultă-mă, când eram de vârsta ta și mie mi-era frică. Dar va trebui să mai crești și să te faci polițist ca să poți să umbli cu pistolul.
– Te-ai făcut polițistă pentru că ți-a fost frică atunci când erai mică?
– Da, cred că da. De fapt, sunt sigură, a spus, dându-și seama că, într-un fel, chiar așa stăteau lucrurile.
– Și acum nu-ți mai este frică?
– Îmi mai este frică, dar am și ăsta, a spus făcând semn spre armă. Și asta, a adăugat zâmbind și arătând spre insignă. Toate astea mă ajută să-i urmăresc pe cei care îi sperie pe alții.
Jacob nu părea foarte convins.
– Și când îi prinzi, îi omori?
