Amaia a privit de-a lungul holului. Johnson continua să aștepte lângă ușa sălii unde i se acordau îngrijiri lui Dupree. Charbou era ocupat cu barca. Încerca să-i convingă pe șoferi să-l lase să o amareze în garajul ambulanțelor, pentru că dacă
barca nu era pusă la loc sigur, exista riscul de a fi furată. Bull dispăruse din momentul în care ajunseseră la spital și numai Dumnezeu știe câtă poftă avea să
vorbească cu el!
S-a uitat în jur. Sălile de așteptare fuseseră transformate în săli de prim-ajutor, paturile, tărgile mobile și scaunele cu rotile erau îngrămădite în mijlocul încăperii și de-a lungul pereților holului. Vaietele răniților și gâfâitul bolnavilor se înălțau formând norișori de vapori calzi aproape vizibili, ca o ceață subțire și pestilențială. Aerul condiționat nu funcționa și chiar dacă deschiseseră toate ferestrele, spărgând sticla celor fixe, căldura și duhoarea erau amețitoare.
Așezat pe jos, în fața recepției, l-a văzut pe puștiul pe care-l luaseră cu ei. Era singur. Ținea în mâini doi roboți de jucărie, dar nu se juca deloc cu ei. Se uita fix la un punct de pe peretele din fața lui. Și-a zis că putea să-l vadă pe Johnson și din locul unde se afla copilul, în caz că apărea vreo urgență. Făcuse rost de două
sticluțe cu apă. S-a așezat lângă puști și i-a întins o sticlă.
– Te cheamă Jacob, nu-i așa?
Băiatul a dat din cap că da.
Tocmai se întreba ce să-i mai spună pentru a-l face să vorbească, însă puștiul i-a ușurat munca, întrebând el:
– Dar pe tine?
– Mă cheamă Amaia, a spus și i-a întins mâna.
– Ce nume ciudat!
Ea a zâmbit.
– Da, cred că da, nu e un nume de pe aici, e din altă parte.
– Ce înseamnă?
– Ce înseamnă? a repetat ea, confuză.
– Jacob e un nume biblic. Bella înseamnă frumoasă în italiană și Ania era regina Lunii.
Amaia și-a spus că pentru un copil, a fi regină sau a fi zeiță însemna același lucru.
– Bella și Ania sunt surorile tale? Fetițele pe care le-au luat?
El a confirmat.
– Unde sunt părinții tăi?
– Lucrează în Baton Rouge, a spus puștiul, întristându-se ușor. O să vină în curând, așa a zis bunica, a adăugat, fără prea multă convingere.
– Înseamnă „sfârșitul“.
Jacob a privit-o descumpănit.
– Amaia înseamnă sfârșitul, finalul. Alții spun că vine de la prima mamă, mama tuturor. Începutul sau sfârșitul.
Puștiul a zâmbit.
– E tare ciudat.
– Da, bănuiesc că este.
Copilul i-a arătat cele două figurine. Erau două animale mutante, nu le-a putut identifica. Unul era galben aproape în întregime, aducea cu un iepure dolofan, celălalt semăna cu un mic dragon portocaliu, doar că nu arunca flăcări pe gură, ci prin coadă.
– Pe care-l alegi?
– Dragonul, a spus Amaia, fără să stea pe gânduri.
– E Charizard, un Pokemon de foc, zburător. Pikachu e mai tare.
A înțeles că Pikachu era celălalt și a observat că puștiul era bucuros de alegerea ei.
– Da, rămân la Charizard.
Jacob i l-a dat.
– E al tău.
Amaia a rămas surprinsă, crezuse că Jacob îi propusese să se joace, dar de fapt o lăsase să aleagă pe care-l voia drept cadou.
– Mulțumesc foarte mult, Jacob, dar nu pot accepta, a spus ținând dragonul în mână. L-a întors și a văzut că Jacob scrisese ceva dedesubt. I-a arătat copilului.
E numele tău?
– Da.
