Amaia s-a gândit mult înainte de a răspunde; în alte împrejurări, ar fi spus că nu, arma nu era pentru a ucide, era pentru apărare și ar folosi-o numai pentru a evita ca oamenii răi să facă și mai mult rău. L-a privit pe copilul speriat din fața ei și a înțeles că nu era cazul să-i vândă un clișeu, care mai era și o minciună gogonată.
Nu putea să-i facă asta după tot ce i se întâmplase.
– Da, îi fac praf.
Jacob a zâmbit scurt, apoi și-a lăsat din nou capul în jos, aruncând priviri furișe într-o parte.
– Dar unii nu pot fi omorâți, ca zombiul de jos. Bunicul a tras în el și nici măcar nu l-a durut, a continuat să meargă, ca un robot ușor stricat. Ce faci dacă e deja mort sau e o fantomă? a întrebat pe un ton plin de groază.
– I-ai văzut bine pe oamenii care au intrat în casa ta?
– Erau doi bărbați cu măști pe față, mai era unul ca ea și fantoma, care era șeful lor.
– Șeful era o fantomă? De ce crezi că era o fantomă?
– Pentru că nu vorbea, le spunea cu mintea ce au de făcut… Plus că fața lui…
– Cum era?
Jacob și-a lăsat capul în piept și a rămas nemișcat câteva secunde, în timp ce, avea să-și dea ea seama mai târziu, își făcea curaj. S-a ridicat în picioare și i-a întins mâna, invitând-o să-l urmeze. Fără să știe prea bine de ce, a luat mâna copilului și l-a urmat. Au făcut câțiva pași, până la tejgheaua infirmeriei, și
atunci ea a înțeles privirile lui furișe și motivul pentru care îi era frică. Copilul a ridicat mâna și, fără să privească într-acolo, i-a arătat o planșă cu corpul uman în ecorșeu.
– Era așa.
45. Înger păzitor
Elizondo
Ignacio nu avea ceas deșteptător, niciodată nu avusese nevoie de așa ceva. A aprins veioza și a luat de pe noptieră ceasul moștenit de la tatăl său. Era cinci dimineața. A știut că atunci când avea să coboare, va mai găsi jar în șemineul din sufragerie. Toată noaptea nu pusese geană peste geană, oricât se chinuise nu reușise să-și alunge din minte întunecimea acelei priviri. În capul său se derula încontinuu aceeași succesiune de imagini: mâna albă șerpuind prin aer, vaporoasele mâneci de dantelă, părul mat și negru de lup, plus zâmbetul acela.
Era obișnuit să ia micul dejun în fiecare dimineață, așa că, deși nu-i era foame, a mâncat tot, iar când a ieșit din casă a constatat, surprins numai pe jumătate, că
era pentru prima dată când soția lui încuiase ușa de la intrare. Cea mai apropiată
casă se afla la trei kilometri, așa că de regulă ușa de la intrare nu se încuia niciodată. S-a uitat câteva clipe la zăvor, întrebându-se cât de mult apucase să
vadă soția lui din femeia din mașină. Destul, fără îndoială, pentru a o face să
încuie o ușă pe care nu o mai încuiase niciodată. A ieșit încuind ușa după el și s-a îndreptat spre staul, fluierându-și câinii, Argi și Ipar, o pereche de border collie, nelipsiții lui tovarăși de muncă.
La amiază, când s-a întors acasă, a găsit-o pe Joxepi vorbind la telefon cu Engrasi. Nu a fost nevoie să întrebe nimic, a înțeles despre ce era vorba din ceea ce spunea. În după-amiaza trecută, fuseseră împreună la sediul Jandarmeriei ca să depună o reclamație. De dimineață, locotenentul i-a sunat ca să le spună că
poliția franceză verificase și nu exista în țară nici o mașină cu numărul acela.
Poate că l-au notat greșit sau au confundat o literă cu o cifră. Ignacio a negat din cap în timp ce pregătea la chiuvetă mâncarea câinilor. Nu era deloc surprins că
numărul era fals, sau că locotenentul nu și-a dat deloc interesul să verifice. Nu le-a scăpat gestul batjocoritor pe care-l făcuse spre sergent, crezând că ei nu sunt atenți. Posibilitatea unei răpiri i se părea la fel de îndepărtată ca aterizarea unor extratereștri, ba chiar și-a permis să emită trei sau patru ipoteze despre stadiul de beție la care puteau ajunge turiștii într-o după-amiază de vineri și la tendința
copiilor de a-și imagina lucruri și de a exagera. Nu mai conta, oricum Ignacio luase o hotărâre.
Din clasă, Amaia l-a văzut pe Ignacio în curtea școlii. Știa că mătușa ei va veni după ea, dar tot s-a bucurat să-l vadă. Plin de seriozitate, stătea nemișcat în ploicica de care ceilalți se adăposteau. Purta un impermeabil bleumarin și un basc negru, îmbibat și perlat de picăturile de ploaie care-l făceau să strălucească
precum argintul. Lângă el, atent, Ipar. Când a sunat clopoțelul, Amaia a așteptat, așa cum făcea de obicei, să iasă mai întâi hoarda de colegi gălăgioși. Unii s-au apropiat de Ignacio, ba chiar au încercat să pună mâna pe Ipar.
– Mușcă, i-a avertizat plin de gravitate pe cei mai îndrăzneți.
Amaia a zâmbit văzându-i cum își retrăgeau mâna, acoperind-o cu cealaltă, de parcă într-adevăr Ipar avea să-i mănânce. Când Amaia a ajuns în dreptul lor, Ignacio s-a aplecat spre ea ca să-i vorbească.
– Ce-ți mai face mâna? a întrebat-o arătând spre bandajul care i-o acoperea.
– Ah, mătușa a avut grijă, a spus fetița ca și cum ar fi fost ceva lipsit de importanță.
Ignacio i-a făcut un semn câinelui, iar acesta s-a ridicat și a început să o amușine pe fetiță, dându-i ocol de mai multe ori. Apoi s-a așezat în poziția dinainte, lângă
stăpânul său.
Fetița și-a întins mâna și a lăsat câinele să-i amușine bandajul.
– Amaia, ăsta este Ipar. E un border collie, cel mai bun câine ciobănesc din câți există. A ajuns la a patra generație în familia mea, așa că Ipar este stră-strănepo-tul primului Ipar. Mirosul și auzul lui sunt extraordinare, este mereu atent, nu-i scapă nimic și e foarte curajos. De azi înainte, Ipar va avea grijă de tine. E câinele tău.
Amaia a zâmbind cu toată fața, dar apoi zâmbetul i s-a șters treptat de pe chip.
– Mătușa…?
– Mătușa ta e de acord. O să vin cu voi câteva zile pe drumul de la școală acasă
și de acasă la școală. Tu poți să te joci cu el, dar pe copii să nu-i lași. Ipar nu trebuie să aibă prieteni, Amaia, câinii de felul ăsta au doar un stăpân, iar tu vei fi stăpâna lui. Să nu te desparți de el, pentru că atât timp cât el va fi lângă tine nu ți se va întâmpla nimic rău. Ipar e în stare să se lupte cu un lup și o va face ca să te apere.
