– Un inspector are acces la informațiile private incluse într-o poliță de asigurare, informații care se fac pe proprie răspundere, corect?
– Da, falsul în declarații poate duce la pierderea dreptului de a încasa asigurarea.
Asigurații sunt informați de clauza asta, atunci când le încheiem asigurarea, i-a
explicat Landis.
– Am înțeles. Și au nevoie de o autorizație specială pentru a avea acces la astfel de informații?
– Funcția lor de inspectori le dă dreptul să aibă acces la toate informațiile unei polițe de asigurare încheiată de oricare dintre asociații noștri.
Amaia a făcut o pauză în care și l-a imaginat pe Landis întinzându-se și torcând de plăcere ca o pisică.
– Bărbatul pe care-l căutăm s-ar putea să aibă între cincizeci și șaizeci de ani, a spus Amaia.
Landis a scos un mormăit, un fel de „îmmmmm“, care i-a precizat Amaiei și mai bine imaginea pisicească pe care și-o făcuse despre el.
– Aici avem o problemă. Dacă e inspector, probabil că se încadrează la vârstele de care vorbiți: firma noastră pune preț pe implicare, dar și pe experiență.
Funcția de inspector se obține acumulând experiență. Sunt și unii mai tineri, dar cei mai mulți sunt în categoriile astea de vârstă.
– Dacă aș încerca să fiu mai exactă, aș spune că are în jur de cincizeci și cinci de ani. Trebuie să fie căsătorit și să aibă trei copii, foarte probabil doi băieți și o fată
și, mă rog, nu știu dacă aveți astfel de date, pe unul dintre băieți ar trebui să-l cheme Michael și să aibă în jur de zece ani.
– Firma noastră de asigurări asigură tocmai firmele de asigurări, așa că avem toate datele, angajații noștri sunt obligați să se asigure la noi. În plus, în urmă cu cinci sau șase ani, s-a creat o bază de date cu zilele de naștere ale angajaților și ale copiilor lor, pentru a-i putea felicita de ziua lor.
– Aveți sediu doar la Washington?
– Nu, bineînțeles că avem mai multe sedii. De fapt, la Washington sunt doar birourile administrației. Personalul nostru e împărțit în două mari centre, unul la New York, celălalt la Austin, Texas.
Nu s-a putut abține să nu calculeze. New Yorkul era mai aproape de Cape May, New Jersey. Galveston, Killeen și Alvord se aflau în Texas. Brooksville era
foarte aproape, în Oklahoma. Nu i-ar fi fost greu să se deplaseze de acolo până
în Florida sau New Orleans… Deși toți inspectorii avea acces la aceleași informații, n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să ia un avion până la o destinație unde să fie în siguranță, dar aproape de locul unde urma să se abată un uragan. Fără prea multă tragere de inimă, Amaia a mai riscat o ultimă rugăminte:
– Domnule Landis, am să vă trimit o listă cu locurile unde în ultimele șase luni au avut loc catastrofe, inclusiv New Orleans, unde tragedia e în plină
desfășurare. Chiar nu știu când voi putea să vă sun din nou, dar am să încerc prin toate mijloacele. Ar fi de mare ajutor în desfășurarea investigației noastre dacă
am ști care dintre inspectori au fost în acele locuri și când. De asemenea, dacă
vreunul dintre ei a cerut voie să plece în concediu exact în datele când au avut loc catastrofele, sau dacă se află de două zile în concediu.
– Îhî, a răspuns Landis, luând probabil notițe.
Brusc, a fost inspirată.
– Ați putea să comparați locul de naștere a inspectorilor cu lista respectivă?
– Da.
– Cât timp credeți că o să vă ia până să aveți toate aceste date?
Landis a tăcut câteva secunde, în timp ce Amaia se ruga să fie într-un timp cât mai scurt.
– Unele date le pot avea chiar astăzi, dar cele mai multe va trebui să le caut la departamentul de resurse umane ale firmelor noastre… Hai să zicem mâine, la prânz.
Florida. 30 august 2005, ora 7.40
În apropierea locuinței familiei Nelson
Agenta Stella Tucker și-a dat seama că piciorul îi amorțise. S-a întins cât a putut,
adică nu prea mult, până când a atins cu capul plafonul furgonetei, ceea ce a obligat-o să se aplece înainte, dacă voia să-și întindă picioarele de tot. Și-a întors capul spre cei cinci bărbați din echipă, exact la timp pentru a vedea cum toți, în afară de Emerson, care stătea lângă ea, pe bancheta din spate la geam, și-au întors capul prefăcându-se că nu se uitaseră la fundul ei. Și-a dat ochii peste cap și a început să-și maseze gambele, încercând să reactiveze circulația sângelui în zonă. Nu se mai putea plânge; știind că ea va fi din nou în furgonetă pentru a supraveghea casa lui Brad Nelson, i-a făcut pe toți, măcar atât, să se dea cu deodorant; unii cu loțiune după bărbierit și apă de colonie, iar cei mai atenți, chiar au făcut și duș.
A auzit în căști vocea clară a șefului echipei SWAT, de la arme și tactici speciale.
– Tocmai s-a mișcat. Stă tot cu mâinile pe volan, dar a ridicat capul.
– Așteptați, a răspuns ea. Nu uitați că în afară de cazul că face ceva ciudat, așteptăm să intre în casă. Dacă-l capturăm acum, chiar dacă este înarmat, procurorul o să dea cu noi de pământ, nu uitați că e polițist. Așteptăm să intre în casă.
Repetase de o sută de ori, dar înțelegea și nervozitatea celor din SWAT; și ea era îngrijorată și iritată. Picioarele o dureau de la atâta stat pe vine pentru a vedea mașina prin geamul din spate al camionetei; ar mai fi putut să stea în picioare, aplecată în față, dar știa că de data aceasta ar fi fost ea însăși reținută pentru împușcarea unuia dintre troglodiții care aproape că grohăiau de fiecare dată când ea își schimba poziția, încercând să-și mai dezmorțească picioarele.
Brad Nelson stătea de o oră și șapte minute în mașină, în fața casei soției lui.
Când ajunsese, parcase hotărât în fața casei și oprise motorul imediat. În acel moment, a fost sigură că Brad va ieși din mașină și se va duce direct în casă.
