Chiar deschisese portiera, făcând ca luminița din interiorul mașinii să se aprindă.
Însă a închis-o la loc și a rămas acolo, uitându-se fix la casă, aproape nemișcat.
În ultima jumătate de oră, alternase momentele de încremenire cu perioade în care stătuse cu mâinile încrucișate pe volan și cu capul sprijinit de ele, de parcă
ar fi moțăit. În urmă cu zece minute își ridicase privirea ca și cum ceva i-ar fi atras atenția, însă apoi și-a așezat din nou mâinile pe volan, de data aceasta cu degetele încrucișate, și și-a sprijinit capul pe ele.
– Omul meu de pe acoperiș spune că pare că s-ar ruga, îi spusese șeful echipei
SWAT.
Informația i se păruse semnificativă. Inițiativa compozitorului de a se ruga înainte de a-și măcelări familia se potrivea cu profilul făcut plecând de la crimele lui și de la comportamentul lui Martin Lenx.
– Și-a separat mâinile și și-a lăsat capul pe spate.
A privit pe furiș prin gemulețul camionetei. Vedea perfect fațada casei în stil spaniol, cu o terasă mare pe acoperiș și un palmier în fața intrării, care obtura puțin vederea spre curtea din spatele casei. În schimb, reușea să vadă doar din lateral mașina și nu în întregime, ci doar partea din spate, ceea ce o împiedica să-l vadă pe Nelson.
– Fiți pe fază. Dacă a terminat de rugat, ar putea fi semn că se simte pregătit să
acționeze.
S-a întâmplat exact cum presimțise.
– Atenție, se mișcă, i-a alertat șeful echipei SWAT. Strânge volanul cu ambele mâini, stă cu spatele drept și se uită spre casă. S-a aplecat să ia ceva din torpedou. Atenție, armă. Repet, are o armă.
– Fiți pe fază, le-a cerut Tucker din nou. Așteptați până intră în casă.
A observat cum portiera mașinii s-a deschis cu atâta violență încât a reculat, lovindu-l pe Nelson, care a rămas impasibil. Ținea arma cu ambele mâini. Ferm.
Fără să-i pese că portiera mașinii rămăsese deschisă, a alergat aplecat spre zidul lateral al casei. Tucker a rămas mută de uimire; ar fi jurat că nu avea să
procedeze așa. Timp de mai bine de o oră stătuse în mașină în fața casei, nehotărât și lipsit de îndrăzneală, ca și cum i-ar fi lipsit curajul. Tucker fusese sigură că Nelson va sfârși prin a porni mașina și a pleca de acolo. Vocea șefului echipei SWAT i-a răsunat în căști.
– Atenție, s-a dus prin spate. E înarmat și se îndreaptă spre ușa din spate.
Jinduind după aer curat, neviciat cu loțiune masculină, nu s-a mai putut stăpâni și a întredeschis ușor ușa din spatele camionetei. Strada cufundată în liniștea orei matinale a ajutat-o să audă loviturile înainte de vocea șefului SWAT.
– Atenție, dărâmă ușa din spate, dă cu picioarele în ea.
– Așteptați să intre, a apucat ea să le mai ceară încă o dată.
Apoi a auzit mai multe împușcături, pe moment ar fi jurat că patru, deși după
reconstituire s-a dovedit că fuseseră cinci: patru ale lui Nelson și una a agentului SWAT, strecurat în sufrageria casei și care se văzuse silit să tragă.
Spitalul Charity, New Orleans
Întorcându-se la secția urgențe, Amaia a văzut că Bull i se alăturase lui Johnson în fața ușii de la sala de operații și că micuțul Jacob dispăruse. Charbou, plin de nervi, se apropia pe hol.
– Unde este copilul? a întrebat ea.
– Stați liniștită, e cu bunica lui, i-a răspuns Johnson. Situația bătrânului e stabilă, l-au mutat la etajul trei.
– Ceva noutăți? a întrebat Amaia făcând un semn spre ușa sălii de operații.
Charbou a spus enervat la culme, țintuindu-și cu privirea colegul.
– Nu, nu știe nici dracu’, dar știți de ce? Am să vă spun eu, pentru că ăștia doi, șeful dumneavoastră și colegul meu, ne-au tras pe sfoară făcându-ne să credem că urmărim un asasin în serie.
– Nu-i așa. Îl urmărim pe compozitor, a răspuns calm, cu voce joasă, Jason Bull.
– Salazar a observat încă de la început toate șușotelile, privirile, discuțiile între patru ochi. Poți să râzi cât vrei, colega. Eu n-am văzut, deși ea mi-a atras atenția, sau dacă am văzut, nu am vrut să cred, pentru că niciodată nu mi-aș fi putut imagina așa ceva.
Bull continua să stea cu capul plecat, înghițind reproșurile. A răspuns cu voce extrem de joasă:
– N-ai înțelege.
Charbou l-a privit indignat.
– N-aș înțelege? Acum mă mai faci și tâmpit. Dacă e ceva ce nu înțeleg, atunci este de ce nu mi-ai spus. Și poți începe prin a ne explica ce naiba e chestia aia pe care am adus-o cu barca, acoperită ca o nenorocită de pasăre adormită.
– Tu ce crezi că este? a întrebat calm Bull, uitându-se în ochii lui Charbou.
Colegul său nu s-a lăsat intimidat. A făcut un pas înainte, s-a proțăpit în fața lui Bull și a răspuns:
– Mi se pare că e ceva ce nu are nume, iar dacă are, nu vreau să-l folosesc.
Bull a încuviințat.
