Dacă în urmă cu optsprezece ani, a zis Amaia aruncând o privire spre Jacob, a făcut ce a făcut și a dispărut, atunci chiar dacă și-ar fi refăcut viața foarte repede, copiii săi nu au cum să fie altfel decât foarte mici. Jacob m-a ajutat să-mi dau seama de asta. S-ar putea să aibă un băiat în clasa a patra sau a cincea, pe nume Mic, Michael sau Michel, iar vioara să fie a lui. S-ar putea ca și un alt frate de-al lui să cânte și cred că acesta este motivul pentru care s-a întors după ea la Galveston.
– Și-a dat seama că fiul său marcase vioara și s-a gândit că asta ar putea să-l
trădeze, a spus Johnson.
Amaia, gânditoare, și-a lăsat capul ușor într-o parte.
– Mai e ceva de care-mi dau seama acum. Lăsând vioara la locul asasinatelor, nu doar transformă orice încăpere într-o sală de muzică; în cazul în care copiii săi cântă la vioară, atunci transformă gestul într-o transmutație perfectă. Astfel, se confirmă faptul că toate aceste crime sunt repetiții pentru asasinarea propriei familii.
Johnson s-a gândit câteva clipe, apoi a fost de acord.
– Cred că este un raționament extraordinar. Dupree va fi încântat.
Amaia a expirat tot aerul din plămâni și a pufnit obosită.
– Nu știu, totul este atât de confuz; nu-mi dau seama dacă într-adevăr judec cu limpezime sau dacă nu cumva creierul meu încearcă să completeze golurile cu niște ipoteze absurde.
– Cred că Landis ne poate ajuta în continuare, a spus în mesaj că nu i se pare canalul de comunicare potrivit pentru a trimite asemenea informații, însă nu a zis nimic de genul că ar fi nevoie de un mandat judecătoresc și chiar v-a lăsat numărul de telefon personal. Cred că are chef de vorbă, a spus Johnson.
– Mda, numai că telefoanele mobile continuă să nu funcționeze.
Johnson s-a aplecat și i-a șoptit la ureche:
– Asistenta care mi-a zis de intranet mi-a mai spus și că linia de telefon fix a spitalului funcționează. Liniile de la informații și de la urgențe sunt suprasaturate, dacă ridici receptorul nu ai ton, însă ea mi-a zis că dacă introduci un cod, poți vorbi în exterior. La etajul patru sunt birourile administrației și au telefon fix, unele dintre ele sunt închise. Codul este zero, zero, unu, diez. Știți să
folosiți un șperaclu? a întrebat-o dându-i pe furiș două tije de metal scurte și subțiri.
La rândul ei, Amaia i-a dat mâna lui Jacob.
– Asistenta asta e o adevărată mină de aur, sau poate că dumneavoastră i-ați picat
cu tronc…
– Încă nu mi-am pierdut tot farmecul, a zis Johnson, zâmbind ușor.
Până și mustața îi arăta acum mai puțin pleoștită.
S-a gândit la cât era ceasul abia după ce formase numărul. Privind pe fereastră, a constatat că la un moment dat, în timp ce stătea pe hol cu Jacob, veniseră zorii.
Nu putea vedea afară, pentru că ferestrele din acel birou erau acoperite cu acel plastic alb oribil, care imita efectul acidului. S-a uitat la ceas. Era 7.40. Ținând cont de diferența de fus orar dintre New Orleans și Washington, probabil că
domnul Landis se trezise deja. Dacă nu, își asuma riscul. Până la urmă, când cineva îți dă numărul telefonului personal, se așteaptă să îl suni.
Landis se trezise deja, lua micul dejun când a sunat telefonul. Amaia nu a încercat să se scuze; poate că în alte împrejurări i-ar fi propus să revină ceva mai târziu, dar nu putea risca: probabilitatea de a mai găsi vreun telefon disponibil era extrem de mică. Landis a lăsat impresia că nu-i păsa că l-a sunat la ora aia.
– Sper că v-am fost de ajutor, adevărul este că nimeni nu prea știe ce rol au inspectorii de asigurări.
– Domnule Landis, mulțumesc că ați fost atât de amabil și mi-ați dat numărul dumneavoastră personal. Înțeleg că informațiile pe care vi le-am cerut sunt destul de delicate. Deocamdată, ne interesează doar în general, nimic special, informații generale la care are acces oricine de la resurse umane, așa că ne-ar fi de mare ajutor, pentru că ne aflăm în mijlocul unei investigații extrem de importante, despre care nu vă pot spune mai multe, mă rog…, a spus Amaia și a chicotit ușor, adevărul este că nu ar trebui să vă spun asta, dar bănuim că unul dintre inspectorii dumneavoastră ar putea fi implicat într-o chestiune extrem de gravă.
Johnson avusese dreptate. Landis murea de plăcere.
– Principiul meu a fost dintotdeauna să ajut poliția cu tot ce pot, cu atât mai mult cu cât acum e vorba de FBI, așa că sunt bucuros să vă fiu de ajutor.
– Sunteți foarte amabil, domnule Landis. Firește că mă bazez pe discreția
dumneavoastră, pentru că voi fi obligată să vă destăinui tot mai multe aspecte ale investigației, pe măsură ce colaborarea noastră se va intensifica și, mai ales, fiind vorba de o chestiune atât de delicată, a spus Amaia, subliniind ultimul cuvânt, pe care l-a lansat exact așa cum lansezi momeala la pescuit.
– Bineînțeles.
– Spuneți-mi, vă rog, toți inspectorii se deplasează în zonele unde au loc catastrofe?
– Da, v-am explicat în e-mail; trebuie să meargă la fața locului pentru a autoriza plata daunelor din fondul creat în acest scop.
– Se deplasează în toată țara?
– Departamentul de inspecție e împărțit în patru secțiuni, care împart țara, mai mult sau mai puțin, în patru mari zone. În mod normal, inspectorii se deplasează
în zona lor, dar se poate întâmpla să fie chemați și în afara zonei lor, atunci când e vorba despre calamități uriașe. După cum bănuiesc că știți, în astfel de momente e primordial să acționezi imediat, așa că uneori inspectorii se deplasează în afara zonei lor obișnuite.
– În mesajul dumneavoastră, spuneați că nu merg niciodată înainte de catastrofă, chiar dacă este vorba despre una anunțată din timp, cum este acum cazul uraganului Katrina.
– Nici nu ne trece prin cap să-i facem pe inspectorii noștri să-și riște viața. Ar fi o tâmpenie absolută și, în plus, ar trebui să le mărim asigurarea de viață, a adăugat râzând.
Amaia și-a zis că era o glumă de asigurători. A râs fals.
– E destul că trebuie să meargă în zonele acelea, după catastrofe. Vă asigur că
munca lor nu e deloc lipsită de riscuri, a precizat Landis.
