Amaia l-a măsurat din ochi pe Ipar, api s-a uitat din nou la Ignacio, iar el a înțeles la ce se gândea fetița. Ea nu văzuse niciodată un lup, pentru ea era doar un animal care apărea în documentare, la fel de străin ca un tigru bengalez sau un leu african. Avea nevoie de altfel de asigurări. Așa că i-a spus ceea ce trebuia să-i spună:
– Dacă se întoarce vrăjitoarea, o s-o omoare.
– Cu adevărat? a întrebat ea pe un ton care aștepta confirmarea.
– O s-o facă praf, pe cuvântul meu.
Fetița a zâmbit. Înțelesese că era ceva serios. Și-a pus mâna bandajată pe capul câinelui și i-a zis:
– Hai, Ipar.
46. Fără piele
Spitalul Charity, New Orleans
Marți, 30 august 2005, dimineața
Amaia a observat că Johnson îi făcea semne de lângă ușa sălii unu, în timp ce se despărțea de un bărbat cu care stătuse de vorbă. Ținându-l în continuare pe Jacob de mână, s-a îndreptat spre Johnson.
– Se știe ceva?
Johnson s-a întors spre ușă și a făcut un gest de exasperare.
– Deocamdată nimic. Tot intră și ies oameni, dar nimeni nu zice nimic. V-am chemat pentru că vreau să vă spun câteva chestii.
Amaia s-a uitat atentă la fața lui Johnson. Era palid, în ciuda căldurii din spital.
După paloarea lui ai fi zis că tocmai ieșise din iarnă. Chiar și mustața, elementul cel mai caracteristic al feței sale, de obicei stufoasă și sfidătoare, părea mai mică
și mai ștearsă. Era îngrijorat pentru Dupree; ei i se părea firesc să fie așa, era limpede că se apreciau reciproc și că, dincolo de faptul că dezaproba purtarea secretoasă dintre Dupree și Bull, Johnson punea mai presus de orice devotamentul pentru șeful său.
Poate pentru a scăpa de privirea scrutătoare a Amaiei, Johnson a privit-o direct în ochi.
– L-ai văzut pe bărbatul cu care am vorbit? E Lorenzo.
Ea l-a privit descumpănită.
– Phil Lorenzo, de la Rescue Me. Îți amintești că echipa de salvare și-a stabilit baza aici, la spital? Au vorbit cu noi de aici ieri-dimineață.
– A, colegul lui Brad Nelson, și-a amintit ea brusc. Ce a zis?
– Mi-a spus multe, dar nu știu dacă ne ajută cu ceva, multe și ambigue. Pe de o parte, zice că e adevărat că Nelson a lipsit cel puțin o dată, iar cu o altă ocazie a ajuns mai târziu. De fapt, chiar l-a acoperit o dată, a zis că Nelson se afla la alt post, când de fapt el plecase. Șeful echipei nu a aflat niciodată.
Amaia l-a privit întrebătoare. Toate se potriveau perfect.
– Însă mai zice și că Nelson avea probleme cu soția, că avea multe de rezolvat în familie. E un tip care înțelege astfel de lucruri, pentru că în urmă cu zece ani a fost pe punctul de a divorța. Bea mult pe atunci. În fine, s-a văzut pe sine în Nelson, așa că s-a hotărât să-l acopere, pentru că și el la rândul lui trecuse prin momente dificile și atunci îi fusese rușine să spună care erau problemele sale reale. Mergea la Alcoolicii Anonimi, pe ascuns, și pentru asta trebuia mereu să-și găsească scuze, să mintă. Mi-a mărturisit că în vremea aceea ajunsese un mincinos profesionist, însă mai știe și că e vorba doar de o etapă pe care o depășești odată ce ești pregătit pentru asta. „Ajungi să fii mândru de lucrurile de care ți-a fost rușine“, mi-a zis. Mi-a arătat până și o medalie albastru cu auriu primită la împlinirea a zece ani de când nu a mai băut alcool.
– Deci crede că Nelson are probleme cu alcoolul?
– Fiind atât de înțelegător, se pare că i-a fost groază să-l întrebe direct, a spus Johnson resemnat.
– Bun, așadar avem un tip care-l acoperă pentru că se pune în pielea lui și crede că e alcoolic. E adevărat că nu aruncă nici o lumină nouă asupra a ceea ce știm deja, în afară de faptul că avem confirmarea că Brad Nelson avea mari probleme în familie, că știa că trebuia să le rezolve și că pentru asta a fost nevoit să
lipsească de mai multe ori de la datorie. Exact când se aflau în locurile cu familii asasinate, lipsea fără ca nimeni să afle, în afară de bunul său coleg.
– Totuși, dumneavoastră nu credeți că el este compozitorul…
– Accesele de furie le văd potrivite pentru cineva care are probleme cu alcoolul.
Întâlnirile Alcoolicilor Anonimi au loc deseori în spații parohiale. Amintiți-vă că
Reed l-a văzut pe Brad Nelson intrând pe furiș într-o biserică, în ciuda faptului că nimeni n-ar fi zis că e credincios.
– Bun. V-am spus că am mai multe vești, a spus bătând ușor darabana pe husa laptopului pe care-l ținea lipit de șold. În continuare telefoanele mobile nu funcționează, dar sistemul informatic al spitalului pare să meargă. O asistentă
mi-a confirmat că intranetul funcționează, așadar și serviciile de e-mail, chiar dacă foarte lent. Am reușit să mă conectez cu parola ei și am văzut că am primit mai multe e-mailuri. Se mișcă greu, mi-a luat vreo douăzeci de minute ca să le pot citi. Unul e pentru dumneavoastră, a spus scoțând laptopul și arătându-i ecranul.
– De la Virgil Landis, directorul de la American Insurance Association.
Amaia a citit mesajul în timp ce Johnson ținea laptopul pe antebraț și rezuma cu voce tare conținutul mesajului.
– Vă explică cum funcționează această asociație, care sunt atribuțiile inspectorilor. Confirmă că ei au acces la toate datele celor care au polițe de asigurare. Se deplasează în zonele lovite de catastrofe pentru a constata daunele și a aproba plata asigurării, care se face din fondul comun destinat situațiilor de acest fel. Adevărul este că directorul pare cooperant, nu ne-a băgat bețe-n roate, ceea ce e extrem de rar. Singura informație pe care a omis-o este cea despre inspectorii mai în vârstă, cu trei copii. Scrie că nu poate să trimită asemenea informații într-un mesaj la care ar putea avea acces oricine.
Johnson a ridicat din umeri, lăsând să se înțeleagă din gestul său că directorul are dreptate.
Amaia și-a ridicat privirea de la laptop.
– Mă rog, nu am avansat cine știe ce; s-ar putea să mă fi înșelat asupra vârstei copiilor. Vârsta victimelor m-a făcut să mă gândesc că totul avea să se repete până în cel mai mic detaliu, dar suspectul pur și simplu nu a avut timpul necesar.
