– Nu, mai întâi am crezut că a fost împușcat, însă apoi am văzut semnele de pe piept și nu ne-am atins de el, a spus Johnson.
Medicul și-a privit colegul și a făcut un gest de uimire.
– Mă așteptam să-mi confirmați încercarea de reanimare, asta ar fi putut justifica povestea lui. Bătrânul spune că au vrut să-i smulgă inima. Presiunea asupra pieptului în timpul unui atac este copleșitoare și ar fi putut avea o asemenea senzație cât timp ați fi încercat să-l ajutați… Astfel de leziuni le-am mai văzut numai la cei care au fost împușcați și purtau vestă antiglonț. Oricum, nu cred să
existe vreo legătură cu ceea ce i s-a întâmplat domnului Dupree.
– Trebuie să-l operați? a întrebat Johnson.
– Nu, inima își revine singură la forma originală, cu ajutorul unui tratament cu pastile, după câteva zile, săptămâni sau chiar ceva mai mult. Însă apare o dificultate în plus din cauza uraganului. Îl monitorizăm, i-am administrat aspirină și diuretice, dar are nevoie de betablocante și de inhibitori pentru enzima de conversie a angiotensinei. La farmacia spitalului nu mai există
medicamentele de care are nevoie. În împrejurări normale, le-am fi putut cere de la oricare alt spital din oraș. Am trimite după ele o ambulanță și le-am avea în mai puțin de douăzeci de minute. Însă dincolo de dificultatea de a trimite acum o ambulanță, credem că farmaciile spitalelor au aceeași problemă ca farmacia noastră.
– Și ce o să faceți?
– Puținul care ne-a rămas de făcut: îl ținem sub observație, în stare de repaus, îi dăm calmante pentru dureri și cam atât, până când lucrurile vor reintra în normal acolo, afară. Pentru inima lui, să bată presupune un efort uriaș, plus o durere pe măsură, însă poate că în privința asta ne puteți ajuta. A făcut o pauză și i-a privit pe rând. Spun asta pentru că, după ce l-am informat pe prietenul dumneavoastră
despre starea în care se află și despre circumstanțele actuale, domnul Dupree și-a exprimat dorința de a părăsi spitalul și a solicitat externarea voluntară.
– Ar putea fi periculos pentru el? a întrebat Johnson.
– Foarte periculos, chiar dacă recuperarea se face fără probleme. Dacă nu urmează un tratament și face efort, starea lui s-ar putea complica prin ruperea ventriculului stâng. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, atunci am vorbi despre moarte subită.
– Înseamnă că nu-l putem lăsa să iasă din spital, a spus Bull.
Medicul a ridicat din umeri.
– Dacă ar fi fost într-o altă zi, în alte condiții, aș fi insistat până l-aș fi convins, dar vedeți ce e aici, a spus aruncând o privire în jur. Am nevoie de fiecare pat, de fiecare targă mobilă. O cardiomiopatie Takotsubo este foarte interesantă pentru un medic, dar nu acum, când funcționăm la limită. Am fost siliți să oprim aerul condiționat pentru ca generatorul să poată susține în funcțiune aparatele vitale și stăm foarte prost cu motorina. Începe să se pună problema evacuării spitalului.
N-am să țin aici pe nimeni care vrea să plece din proprie voință. Încercați să-l convingeți.
– Îl putem vedea?
– Acum i se administrează medicația, veți putea după un timp, dar mai întâi avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Neurologii și psihiatrii care se ocupă de femeia pe care ați adus-o vor să vă pună câteva întrebări. Sunt uluiți pur și simplu de acest caz. Circul ciudățeniilor, a spus, privind-o împăciuitor pe Amaia.
Ea nu a râs la gluma lui.
– Eu rămân aici, a spus Johnson făcând un gest spre ușa din spatele său, dacă
cumva…
– Merg eu, a spus Bull hotărât, urmându-i pe medici.
– Și eu, a zis Amaia pe un ton care nu lăsa loc de comentarii.
– Și eu, a adăugat Charbou, aruncându-le o privire plină de hotărâre.
– De unde ați mai scos-o și pe femeia asta? a întrebat unul dintre doctori, imediat ce i-a văzut.
Amaia i-a studiat chipul: exprima un interes profund, dar, pe lângă asta, a mai văzut și acea frenezie, ușor bolnăvicioasă, în fața a ceva extraordinar, pe care o observase la mai multe persoane în ultimele zile; în fața inevitabilității uraganului, a dezastrului copleșitor sau a freneziei de a vâna a unui atacator precum compozitorul, dar și dinaintea actelor sale pline de sălbăticie. Începuse să fie cam sătulă de acel paroxism în fața a ceea ce medicul numise „circul ciudățeniilor“. Iar din privirile psihiatrilor reieșea că se așteptau din partea lor la noi chestii nemaipomenite sau că îi credeau responsabili pentru cele deja existente. Iritată, a aruncat o privire afară printr-un geam spart. Etajul patru era ferit de mirosul pestilențial din exterior, dar nu și de căldura intensă, pentru că
acolo, în afara ferestrelor distruse de furtună, toate celelalte erau închise și la fel și ușile de acces. Poate, și-a zis Amaia, pentru siguranța pacienților internați la secția de psihiatrie.
S-a lăsat o tăcere de puteai s-o atingi cu mâna, iar pe fețele colegilor ei a apărut aceeași dezaprobare, ceea ce l-a făcut pe medic să lase privirea în jos, în timp ce părea să caute un început mai bun, așa că a reînnodat discuția prezentându-se:
– Sunt doctorul Stone, șeful secției de neurologie; doctorul Matteu este șeful secției de psihiatrie, a spus întinzând mâna și arătând spre colegul său.
– Cum se simte pacienta? a întrebat Bull.
Înainte de a răspunde, medicii au făcut un scurt schimb de priviri.
– E… bine, date fiind condițiile. Are o fractură deschisă extrem de urâtă. Avem multe probleme pentru că secția de chirurgie se află la parter, care, după cum știți, este inundat. Când nivelul apei a început să crească, au fost mutate cât mai multe materiale la etajele unu și doi, dar cu toate acestea nu avem nici condițiile, nici instrumentarul necesar pentru a face operații. Se fac operații numai în cazul în care pacientul este între viață și moarte. Doctorii au făcut din nou schimb de priviri. În fine, dumneavoastră ați adus-o. Ni s-a spus de la urgențe că a fost vorba de o sechestrare sau așa ceva; bănuim că ea a fost cea sechestrată…
Amaia și Charbou s-au uitat unul la celălalt, Bull a lăsat ochii în jos. Medicul a continuat:
– Desigur că ați observat că, în ciuda gravității fracturii, nu se plângea, de fapt nu scotea nici un sunet. Asta ne-a făcut să ne gândim că putea fi în stare de șoc, unele persoane au această reacție când își dau seama de gravitatea leziunilor lor.
Însă s-a dovedit că pacienta are analgezie totală. Nu dă semne fizice, nici neuronale, că ar simți durere. Credem că este vorba despre o analgezie congenitală, uneori poate fi ereditară, așa că ne-ar prinde bine să știm cum o cheamă, ca să-i căutăm rudele în registrele noastre. E o boală rară, una la un milion, caracterizată prin incapacitatea de a simți durere, chiar și când vine vorba despre rănile cele mai grave.
Bull a dat din cap că a înțeles, în timp ce Amaia și Charbou stăteau cu ochii în pământ, fără să pară impresionați.
Medicii s-au privit iarăși unul pe celălalt.
– I-au pus la loc oasele fracturate și piciorul i-a fost imobilizat cu atelă. I-am administrat niște antibiotice și rana i-a fost bandajată, nu se poate face mai mult
până când nu vom putea apela la chirurgie. Dar în nici un caz nu este aceasta partea cea mai interesantă la pacienta de aici, a spus arătând spre un geam din spatele său.
Cuvintele lui au făcut ca întregul grup să meargă la geamul care despărțea sala în care se aflau de o încăpere cu pereții capitonați cu plută; lumina care pătrundea prin geam nu era destulă pentru a ilumina toată încăperea. În mijlocul ei se afla o targă mobilă, însă femeia stătea în picioare într-un colț, cu capul înclinat în față
