Femeia nu a reacționat. Medicul s-a dus la ferestruica tăiată în peretele de sticlă
care despărțea camerele și a culisat tăblița care o acoperea. A spus pe un ton explicativ:
– Am constatat că reacționează mai bine la voce decât la prezența umană. Ăsta este un soi de interfon, asemănător celui care se folosește la supravegherea bebelușilor și, din fericire, funcționează cu baterii, a spus înainte de a apăsa butonul. Médora.
Ecoul vocii în micuța încăpere închisă a reverberat în geamul care-i despărțea de ea. Persoana din colțul camerei nu a dat vreun semn că ar fi auzit ceva. A rămas nemișcată.
– Médora.
Nimic. Medicul a închis tăblița culisantă și le-a explicat:
– Negarea identității e un simptom comun într-un astfel de delir. Există dovezi despre vătămări ale zonei din creier care se ocupă cu recunoașterea facială. În afara leziunilor fizice, viziunea ei poate fi alterată, iar asta o împiedică să
recunoască fețe, ba chiar și să le identifice ca fiind omenești, a spus neurologul înainte de a deschide din nou ferestruica. Cum te simți?
Mai întâi s-a auzit gâlgâitul ca de aer aspirat, acel gâjâit de flegmă și țevăraie.
Amaia a simțit cum părul i s-a electrizat pe ceafă.
Printre șuvițele de păr, i se vedeau buzele uscate și pline de bube. Aerul i-a ieșit printre buze fără ca ea să fi făcut vreo mișcare vizibilă.
– Suuuunt moaaaaartă.
Vocea putea să aparțină la fel de bine unui bărbat sau unei femei, dar fără
îndoială foarte în vârstă.
– Știi unde te afli?
– Suuuunt moaaaartă, a șoptit.
– Știi ce ți s-a întâmplat?
– Moartă.
Vocea ieșind din interiorul ei printre buzele aparent nemișcate crea o senzație bolnăvicioasă și neliniștitoare.
– Unde ai fost până acum?
Corpul pacientei s-a balansat ușor când și-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt. A lăsat senzația că se va prăbuși, dar a continuat să rămână în picioare.
– … mormâââânt.
– Întrebați-o dacă-și amintește unde era înainte să moară, a sugerat Bull.
– Unde ai fost înainte de a sta în mormânt? a întrebat psihiatrul.
Tăcere. Apoi, brusc, un ușor scâncet, ca și cum ar fi urmat să plângă.
– Am murit.
– Și apoi ce s-a întâmplat?
– Mormântuuuuul.
– Și după?
– Sa-me-di, a spus gâfâit, ca și cum s-ar fi înecat.
– Ce? Ați înțeles ceva? i-a întrebat medicul, întorcându-se spre ei.
Bull s-a dus lângă el.
– Îmi dați voie?
Bărbatul l-a privit șovăitor. Bull i s-a adresat neurologului aflat în cealaltă parte a
încăperii.
A fost de acord.
Vocea groasă a lui Bull a răsunat de ambele părți ale geamului despărțitor.
– Médora Lirette, a spus el.
Femeia s-a mișcat aproape imperceptibil, însă Amaia a crezut că o văzuse lăsându-și ușor capul într-o parte, ca și cum ar fi încercat să fie atentă.
– Médora Lirette. Ce ți-a făcut Samedi?
