– Samediiiii… m-a omorât… și m-a scooooos din mormââââânt.
Bull a oftat.
– Cine e Samedi?
Brusc, femeia a venit în fugă din colțul unde stătea și s-a izbit zgomotos de geam. Pielea uscată a feței sale a rămas strivită și buzele ei acoperite de bube au lăsat o urmă întunecată în locul unde pielea fină crăpase. Toți s-au dat înapoi din instinct. Amaia s-a gândit la halucinațiile olfactive. Era de parcă ar fi respirat pământul de pe o tarla cu cartofi. Îl putea simți.
– Nu ne poate vedea, i-a liniștit neurologul.
Ca și cum ar fi vrut să dezmintă spusele medicului, ochii morți ai pacientei au străbătut încăperea, întârziind asupra fiecăruia dintre cei prezenți acolo. Apoi i-a închis și a rămas nemișcată. Fără să-și miște buzele, a scos un mârâit venit din măruntaiele ei. A început să tremure.
– Îl ține pe mon petit bon ange, s-a auzit brusc o voce limpede, de copil.
– Cine este? a repetat Bull.
Femeia a rămas nemișcată, însă și-a deschis ochii și a măsurat cu privirea geamul care o despărțea de Bull. Apoi, fără ca pe fața ei să apară cea mai mică
urmă de mișcare, a scos un sunet asemănător unui țipăt înăbușit. Din nou vocea aceea tinerească, aproape de fetiță. Amaia era gata să jure că mai exista o femeie,
prizonieră în măruntaiele acelei ființe.
– Le Grand…
48. Nana. Promisiuni
Stadionul Superdome, New Orleans
După ce și-au dat seama că Seletha intrase în comă, au început o căutare disperată, într-o parte și într-alta, prin coridoarele interioare ale stadionului, încercând să ajungă în locul unde se presupunea că se află Crucea Roșie.
Mulțimea de oameni din coridoare, înghesuită acolo de ploaia care acum cădea în interiorul stadionului, greutatea de a înainta printre grupuri cu scaunul cu rotile al Selethei și mersul greoi al Nanei, care se sprijinea în baston, transformaseră drumul lor într-un periplu agonizant. Bobby se oprea de fiecare dată după câțiva pași pentru a îndrepta capul mamei lui, care, după câteva momente, îi cădea iar în piept, în timp ce scotea un gâjâit de sufocare gutural.
Au dat peste o infirmerie improvizată unde li s-a confirmat că Seletha se afla în comă. Nu aveau la îndemână decât niște medicamente antitermice și ser fiziologic, dar măcar i-au oferit Selethei o targă mobilă, ceea ce a ajutat-o să
respire mai ușor, pentru că stătea întinsă. Trebuia să reziste până la încetarea furtunii și abia apoi să o ducă la spitalul Charity, cel mai apropiat spital din zonă.
Până atunci, nu aveau altceva de făcut decât să aștepte.
Consternat, Bobby s-a uitat mai întâi la maică-sa, apoi la Nana și la medic.
– Dar trebuie să se poată face ceva…
Medicul a ridicat din umeri, a privit spre tavan și apoi s-a pierdut în furtuna care continua să smulgă bucăți din acoperișul stadionului Superdome.
Așezați pe jos, sprijiniți de targa mobilă pe care agoniza Seletha, în acel mic dispensar, care până în ziua trecută fusese o magazie de unelte, și-au petrecut noaptea și dimineața următoare.
La amiază, la ora unu, medicul a venit la ei.
– O să o scoatem pe mama ta de aici. O să o ducem la Charity cu o plută.
Bobby i-a întins o mână Nanei pentru a o ajuta să se ridice în picioare.
– E voie doar un singur însoțitor pentru fiecare bolnav, a spus medicul.
– Nu se poate așa ceva, uitați-vă la ea, a spus arătând spre Nana. Și ea este bolnavă, au operat-o de puțin timp și aproape că nu poate să meargă. Nu o pot lăsa singură aici.
Doctorul a fost neînduplecat.
– Există peste o sută de persoane care trebuie mutate, iar în barcă se pot așeza doar douăzeci și cinci. Aveți prioritate pentru că mama dumneavoastră e în stare gravă, dar mai sunt și alți oameni foarte bolnavi, în timp ce ea, a spus arătând spre Nana, se poate descurca singură.
Bobby a dat să protesteze.
– Îmi pare rău, a spus medicul pe un ton categoric. Sau mergeți acum cu mama dumneavoastră, sau așteptați să găsiți loc într-o barcă cu motor. Nu vă pot spune când va apărea așa ceva.
Bobby nu a răspuns. A expirat puternic pe nas, neputincios și supărat.
Nana l-a prins de mână.
– Bobby, dragul meu, trebuie să o duci la spital pe mama ta. Eu mă descurc.
– Deci? a întrebat medicul nerăbdător.
Bobby și-a dat jos rucsacul și l-a pus lângă Nana.
– Ține-l în poală sau o să-ți fure totul. Nu da nimănui apă, abia dacă îți ajunge ție, iar la robinet curge nămol, nu altceva.
A privit în jur cu disperare.
– Nana, vreau să rămâi aici, lângă infirmerie, să nu te miști de aici. M-ai auzit?
