– În 1965, uraganul Betsy a lovit Louisiana. Stăvilarele au cedat, apele au inundat orașul, oamenii au murit înecați în podurile caselor, de aceea țin minte că
primarul Vic îi sfătuise să țină un topor în mansardă. Aveam patru ani; în noaptea când s-a întâmplat totul, Nana, verișoara tatălui meu, avea în grijă, pe lângă fiica ei, șapte copii: patru fetițe din vecini, verișoara mea, sora mea și pe mine.
Furtuna i-a prins pe drum pe părinții mei, în Grand Isle. Părinții acelor fetițe, ca și ai mei, munceau în Baton Rouge sau pe coastă, iar Nana făcuse din casa ei o adevărată grădiniță de cartier. N-am închis un ochi toată noaptea, am stat în podul casei, acel pod avea o fereastră. Dimineața devreme, un grup de necunoscuți au năvălit în casă, ne-au bătut pe mine și pe Nana și au luat fetițele.
Presa a scris despre întâmplare câteva luni de zile. Au fost numite „Cele șase din Tremé“. Inițial, au considerat cazul ca pe unul de sechestrare, dar nu exista nici o dovadă, nici o pistă. După doi ani, l-au clasat și cazul a îngroșat lunga listă cu dispăruți în timpul uraganului Betsy.
Cu toții s-au privit între ei, ținându-și respirația, fără să știe ce să spună. Dupree a continuat:
– Eu am fost acolo. Eram foarte mic, dar știu că nu le-a luat uraganul: am văzut cine le-a luat.
Johnson a adăugat la spusele lui Dupree:
– Samedi…
Dupree nu a răspuns.
– Câți ani credeți că ar avea acum indivizii care au intrat în casă? a întrebat Johnson.
– Știm ce vreți să spuneți, a intervenit Bull. Au trecut patruzeci de ani. Treizeci între cazul familiei lui Dupree și cazul Médorei Lirette. V-am spus că ni se ordonase să arhivăm cazul, însă am continuat să stăm în alertă. Și bănuim că Samedi a mai atacat și în alte nopți. Pe 20 septembrie 1996, la un an după dispariția Médorei Lirette, Andrea López, de cincisprezece ani, a dispărut dintr-un camping de rulote de lângă Gretna. Maică-sa, dependentă de crack, a declarat că
a luat-o moartea. Pe 11 ianuarie 1999, un bărbat a fost reținut în comitatul Akadia, sub acuzația că ar fi fost implicat în dispariția celor două fete ale lui, una de paisprezece ani, cealaltă, de șaisprezece. Individul era un nemernic, se pare că
le pusese la dispoziția prietenilor săi în schimbul unor sume de bani. Însă a insistat că un diavol însoțit de bărbați înarmați a intrat în casă și i-a luat fetele, în mijlocul nopții, în timpul unei furtuni. Mama Samanthei Oliver, din Estherhood, a reclamat dispariția acesteia în timpul unei furtuni puternice. La început, s-a crezut că este vorba despre o fugă de acasă, deși o vecină bătrână, care locuia vizavi, a spus că au fost morții, în frunte cu însuși baronul Samedi.
– Dacă într-adevăr există un ins care fură fete, de ce ar face-o deghizat într-o fantoșă? a întrebat Charbou.
– Pentru a induce în eroare, a spus Johnson. Am lucrat doi ani la departamentul
de investigare a sectelor și crimelor ritualice. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că experiența mea de atunci a contat mult atunci când agentul Dupree m-a ales să fac parte din această echipă, a spus gânditor. În acei ani am învățat că în optzeci la sută din cazurile de crimă în care apar aspecte mistice, magice sau satanice, nu este vorba decât de încercarea de a induce în eroare. Și le reușește aproape întotdeauna, pentru că presa e înnebunită după astfel de chestii; polițiștii nu vor altceva decât să le arhiveze și să treacă mai departe, iar martorii nu sunt credibili. Numai două din zece cazuri sunt într-adevăr crime ritualice.
Bull a făcut semn că e de acord.
– Nu-l vedem pe Samedi ca pe un individ, ci mai degrabă ca pe o organizație sectară, cu un lider, un bokor care-și ia această identitate pentru a-i înspăimânta și influența pe ceilalți. Nu ar fi pentru prima dată. Se știe că în Haiti, președintele țării, François Duvalier, apărea uneori în balconul palatului prezidențial deghizat în baronul Samedi, sau se plimba în jurul palatului pentru a induce în rândul populației ideea înspăimântătoare că președintele era însuși Samedi, ori că era protejatul său. În orice caz, trebuie să admitem că un martor, oricât ar fi el de încredere, nu mai poate fi luat în serios când afirmă că niște indivizi cu cagule, morți vii, și baronul morților sunt responsabili pentru dispariția unor fete.
Cazurile sunt atât de absurde, de iraționale, încât poliția nici măcar nu le ia în seamă. Dacă nu am fi dat atenție disparițiilor de fete foarte tinere, pe timp de furtună, e greu de crezut că ne-ar fi preocupat asemenea cazuri.
– Profilul victimologic al lui Scott Sherrington, a spus Amaia, făcându-l pe Dupree să încuviințeze cu satisfacție. Deci vorbiți despre posibilitatea de a exista un răpitor, sau un beneficiar, ceea ce ar complica și mai mult lucrurile.
– Un beneficiar? a întrebat Charbou.
– Un individ, sau poate o organizație, a răspuns Amaia privindu-l lung pe Dupree, care acționează la comandă pentru a oferi victime psihopaților, pedofi-lilor sau colecționarilor de femei, cu toții dispuși să plătească pentru ele sume fabuloase. Își aleg victimele din rândul celor cu un grad ridicat de risc, fete foarte tinere care ar fi putut foarte bine să fugă de acasă. Numai că acum Médora Lirette s-a întors și ne-a spus unde se află baronul Samedi.
– De asta trebuie să mă scoateți de aici, a bălmăjit Dupree.
– Unde vreți să mergeți? a protestat Johnson. Din câte știu, vi s-a spus cât de
gravă este leziunea pe care o aveți și cât de periculos este să vă mișcați.
– Mi-au mai spus și că nu au medicamente; tot ce mi-au sugerat este să stau aici, întins în pat. Nu pot ei trata ce mă doare pe mine. Trebuie să mă scoateți de aici.
Johnson l-a privit disperat, l-a apucat de mână și i-a strâns-o.
– Și unde să mergem? Pentru Dumnezeu! Situația s-a înrăutățit mult de ieri până
acum: apa a continuat să urce pe timpul nopții, optzeci la sută din oraș este inundat. Spitalele nu mai au medicamente. Vin în ajutor jandarmii din toate statele vecine, dar tot nu e suficient. Oamenii iau cu asalt magazinele ca să facă
rost de haine uscate, apă și mâncare pentru copii. Circulă zvonul că există câțiva țicniți care trag asupra acelor oameni. Pe scurt, acolo, afară, domnește anarhia.
Orașul e un adevărat haos și dumneavoastră îmi cereți să vă scot de aici; dar unde să vă duc?
Dupree i-a făcut semn să se apropie.
– Dacă rămân aici, mor. Am nevoie de un traiteur. Duceți-mă la mlaștini.
Johnson s-a îndreptat de spate și l-a privit consternat, apoi s-a întors spre ceilalți și a întrebat:
– Ce înseamnă asta?
– Un traiteur este un tămăduitor acadian⁴, un vraci, un vrăjitor, a explicat Bull.
Johnson s-a întors uluit spre Dupree.
– Să fiu al…, a bombănit el.
Dupree a dat din cap.
– Mergem, a șoptit el. Și o luăm cu noi pe Médora. Înainte ca Johnson să apuce să protesteze, a adăugat: E o probă și, dincolo de asta, nici ceea ce are ea nu poate fi tratat aici.
