făcea semne fetiței să se apropie. Amaia e o fetiță prudentă, dar a cedat insistențelor și a început să se apropie de mașină. Atunci am strigat-o ca să-i atrag atenția și fetița a încremenit. De atunci încolo, totul s-a petrecut foarte repede, eu am luat-o la fugă spre fetiță, iar femeia a apucat să scoată un picior din mașină și să o prindă pe Amaia de braț. Când am ajuns lângă fetiță, a trebuit să o smulg efectiv din ghearele femeii. Uitați, a spus cerându-le să privească spre jacheta pusă de Engrasi pe masă și pe care încă se mai vedeau urmele lăsate de unghiile femeii în materialul hainei. Încă se mai văd zgârieturile de pe mânecă.
Apoi femeia a intrat din nou în mașină și au plecat valvârtej.
– Ați apucat să o vedeți bine? a întrebat inspectoarea.
– Da, deși aș fi preferat să nu, a spus în timp ce în minte îi revenea rânjetul de lup al acelei femei. Am descris-o în declarația de la poliție.
– Da, o avem și noi și tocmai asta ne-a atras atenția…, a zis Bélanger, părând gata să se lanseze într-unul dintre discursurile sale interminabile, însă soția lui Ignacio l-a întrerupt exasperată.
– Dar ați găsit mașina sau nu?
Subinspectorul a pufnit supărat.
– Numărul pe care ni l-ați dat este al unei mașini care a fost furată în Bordeaux, cu două zile înainte, ceea ce coincide cu alte cazuri. Imediat ne-a atras atenția, pentru că mereu apar numere cu o cifră schimbată, bănuim că fac asta tocmai pentru a nu atrage atenția. Mașinile furate trec imediat pe lista celor de la anti-terorism, dar ceea ce ne-a uimit cu adevărat a fost maniera în care s-a încercat răpirea.
Engrasi și-a dus mâinile la gură, copleșită.
– Deci e sigur că au încercat să o răpească și nu a fost vorba despre altceva?
Renaud a încuviințat.
– Suntem siguri pentru că spusele domnului Aldecoa coincid cuvânt cu cuvânt cu alte patru cazuri de răpire de fetițe minore, petrecute în ultimii cinci ani, toate prepubere, mai mult sau mai puțin de vârsta Amaiei.
– Cum e posibil? Patru fetițe și noi n-am auzit nimic…, s-a mirat Ignacio.
Subinspectorul Bélanger le-a arătat patru fotografii cu fetițe blonde, cu părul lung, care semănau foarte mult între ele și chiar s-ar fi putut spune că aduceau ușor și cu Amaia. Nu fuseseră alese la întâmplare.
– Trei dintre fetițe au dispărut în regiuni diferite din Franța, iar a patra, în Belgia.
– Și ce s-a întâmplat? Sper că au fost găsite, a spus Engrasi plină de neliniște.
Inspectoarea Renaud și-a mușcat buzele înainte de a răspunde, făcând ca în jurul gurii să-i apară ridurile care o trădau ca fumătoare înrăită.
– Din nefericire, nu.
– Dar cine este? Cine le ia? Cine e femeia aceea? a întrebat Engrasi.
– Credem că nu acționează singură, e evident că mai există cel puțin o persoană, șoferul. Dar bănuim că face parte dintr-un grup organizat.
Soția lui Aldecoa i-a măsurat din cap până în picioare.
– Dar de ce ar vrea un grup niște fetițe? Nu știu, te poți gândi la o femeie care mereu și-a dorit să fie mamă și nu a putut, așa că o apucă, știți, cu capul…, a încercat să explice Joxepi.
Ludovic a simțit că sosise momentul să iasă în evidență.
– Credem că ar putea fi vorba despre un grup organizat, dar nu știm exact în ce scop, poate fi vorba de prostituție, de secte…
– Secte? a întrebat Ignacio surprins.
– Așa s-ar zice, după vârsta fetițelor și după zvonurile care ne-au ajuns la urechi despre apariția de astfel de grupuri în diverse zone ale Franței. Deocamdată
membrii lor par cuminți, dar în unele cazuri grupurile au fost asociate cu practici care țin de vrăjitorie, sacrificii de animale…
– Sataniști? a întrebat Ignacio.
– Hmmmm, a spus Ludovic, mai degrabă practici vrăjitorești ancestrale, puteri
supranaturale indefinite, mă rog, în vremurile noastre se poate merge de la extratereștri până la diavol.
Engrasi l-a privit interesată.
– Și credeți că această sectă s-a stabilit în zona noastră?
– Încă nu știm dacă este o sectă, s-a grăbit să clarifice inspectoarea Renaud, aruncându-i o privire plină de reproș colegului ei mai tânăr.
– Dar ar putea fi, a continuat acesta ca și cum nu ar fi înțeles nimic din privirea inspectoarei. Încă din vremurile de demult, toată această zonă de ambele părți ale Pirineilor a fost considerată magică. Zugarramurdi, vrăjitoria, procesele Inchiziției.
– Și ce urmează să faceți? Jandarmeria de aici nici nu ne-a băgat în seamă, a spus Engrasi.
– O să vă ținem la curent, firește. Vă rugăm, personal, să aveți grijă maximă de fetiță. În fiecare dintre cazuri fetițele au fost răpite de pe trotuar. Nu credem că o să mai revină.
Ignacio a clătinat din cap, exprimându-și dezacordul. Cei doi polițiști habar nu aveau ce văzuse el sub gluga care acoperea fața lupului. Engrasi l-a privit tulburată și, poate pentru a-și oferi puțină liniște, a întrebat:
– De ce sunteți atât de siguri că nu vor reveni? Nu au revenit în nici unul dintre cazurile de răpire nereușită?
– Nu a fost nici un caz de răpire nereușită. Nici una dintre fetițe nu a reușit să
scape. Știm asta de la martorii care le-au văzut urcând în mașină și dispărând fără urmă.
