fiecare dată când respira. Mi-am folosit cămașa pentru a-i acoperi rana, în timp ce el îmi cerea din nou să îl ascult. „Dacă vrei să-l prinzi, o să-ți smulgă inima și ție“, mi-a zis. Carlino a murit când a ajuns la spital, dar a fost conștient pe tot parcursul drumului. L-am dus mai întâi la Houma, apoi cu elicopterul la Baton Rouge. Am fost lângă el tot timpul drumului, adică vreo douăzeci de minute. A deschis ochii de câteva ori și avea privirea cuiva cu un pas în groapă. I-am vorbit încontinuu și l-am ținut de mână. Și-a pierdut cunoștința chiar înainte de aterizare. Imediat ce l-au conectat la aparate, medicul și-a dat seama că era mort: nu avea puls, nici tensiune arterială, nimic. Însă Carlino era un agent tânăr, avea numai treizeci și patru de ani, așa că medicul nu a renunțat. A folosit defibrilatorul cardiac, dar fără rezultat și atunci s-a hotărât să-i pună electrozii direct pe mușchiul cardiac. I-au deschis pieptul și au constatat uluiți că agentul Carlino nu avea inimă. Raportul medical consemnează că inima îi fusese smulsă
prin gaura pe care o avea sub coaste.
– Așa ceva este imposibil, a spus Charbou.
Bull a explicat:
– Studiile antropologice despre sacrificiile din cultura clasică mayașă, în America Centrală, descriu un ceremonial care constă în scoaterea inimii unui om viu printr-o gaură făcută cu mâinile sub coaste, ceremonie intitulată „extragerea inimii pulsânde“.
– Cred că Charbou nu a vrut să spună că nu crede că ar exista un asemenea gen de crimă, sacrificiu sau ceremonial, cum vreți să-i spuneți, ci că i se pare imposibil ca omul să mai trăiască după, cu atât mai puțin un timp atât de îndelungat, a sărit Johnson în ajutorul lui Charbou.
– Asta nu e tot, a spus Dupree mâhnit și cu o jumătate de voce din care răzbătea oboseala. Trupul agentului a continuat să aibă semne de viață și activitate cerebrală încă patruzeci și opt de ore. Iar patru zile mai târziu, legistul a trebuit să oprească autopsia pentru că unele organe încă dădeau semne de viață, așa cum făcuse și capul despărțit de trup al lui Jerome Lirette. Amândoi au fost incinerați.
Am prezentat un raport, alături de cel al șerifului din Terrebonne și de cel înaintat de secția omucideri a poliției din New Orleans, prin persoana detectivului Jason Bull. Mama lui Lirette a făcut și ea o declarație. Drept urmare, a fost închisă mult timp într-un spital de psihiatrie. Am văzut-o zilele trecute într-un balcon de pe strada Bourbon, dar n-am recunoscut-o pe loc. Mi-a spus
ceva din care nu prea reiese că s-ar simți mult mai bine…, a spus privindu-l pe Bull. La patru ore după ce predasem raportul, am fost chemat în biroul superiorilor mei, care mi-au cerut să elimin din raport orice aspect care scăpa logicii criminalistice. Ceea ce am și făcut.
Amaia s-a uitat în zare. Știa și ea destul de multe despre versiuni în care se elimina ceea ce nu era logic.
52. Traiteur. Tămăduitor
Mlaștinile
Mlaștina a înghițit lumina imediat ce au pătruns pe teritoriul ei. Chiar dacă nu mai fusese niciodată într-o mlaștină, senzația că arborii furau lumina cerului ca să o trimită spre rădăcini era identică cu senzația pe care Amaia o trăise de mii de ori în pădurile din Baztán. Povestea lui Dupree o transportase înapoi în timp, până într-o noapte și într-o pădure pe care credea că le uitase. Și-a amintit de frumusețea și de teama simțite atunci și un fior i-a străbătut șira spinării.
Lăsaseră mașina la marginea unui sat pustiu, undeva pe lângă Houma, și acum se aflau din nou în barca cu motor. Médora, nemișcată la proră, părând steagul prevestitor de moarte al unui vapor de pirați, călătorise acolo chiar și în timpul drumului făcut cu mașina, pentru că Charbou se jurase că mai bine stă pe capotă
decât să se înghesuie alături de ea, în mașină. Dupree avea din nou febră. În ciuda caniculei din timpul zilei, i-a simțit pielea arzând atunci când l-au ajutat să-și reia locul în barcă. Ațipea din când în când, uneori își înălța capul ca să-i dea indicații lui Bull cu privire la direcția ce trebuia urmată, deși nu-i puteau fi de mare ajutor pe acel teritoriu din care dispăruseră aproape toate punctele de reper. Au văzut mai multe case lacustre, păreau abandonate, unele erau pe jumătate scufundate, lăsate într-o rână, iar apa pătrundea în interiorul lor prin spărturile provocate de uragan. Au observat cel puțin trei bărci care navigau la distanță și în două rânduri au dat peste locuitori care-și mutau bunurile în bărci burdușite cu lucruri și care i-au asigurat că merg în direcția bună, dar Johnson și Charbou au făcut un schimb de priviri din care reieșea clar că nu credeau o iotă.
Mai era o oră până la apus și soarele continua să strălucească puternic, dar când au pătruns în zonele mai umbroase ale mlaștinii cu toții au început să se teamă că
noaptea avea să-i prindă pe drum. Amaia a simțit din nou un fior care a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva avea și ea febră.
Bill Charbou tocmai le propusese să se întoarcă în zona populată, când au văzut campingul.
Era cel mai ciudat loc pe care Amaia îl văzuse vreodată. Erau trei case destul de mari, construite pe ostroave plutitoare ancorate sau amarate cu lanțuri de copaci uriași. Acum, acoperișurile lor atingeau coroana copacilor în umbra cărora se adăposteau când apele erau la nivelul normal. Cel puțin o duzină de ambarcațiuni pescărești erau amarate la cheiul improvizat, iar ghirlandele cu beculețe care se întindeau de la proră la pupă erau primele pe care le vedeau în ultimele zile. Zgomotul unui generator s-a amestecat cu murmurul oamenilor care-i salutau făcându-le cu mâna. Amaia a fost convinsă că a auzit până și ritmurile unei muzici vesele, întrețesută cu voci de copii și adulți. S-a simțit bucuroasă, fericită de-a dreptul, exact ca o fetiță rătăcită care găsește o căsuță
luminată în mijlocul pădurii.
– Howsyamammaaneem? li s-a strigat de pe verandele caselor plutitoare.
Bill și Bull, zâmbitori, au ridicat deodată degetul mare.
– Howsyamammaaneem? au repetat ei provocând o adevărată hărmălaie de bun venit.
– Mama și ei? a întrebat Amaia neînțelegând, molipsindu-se de la zâmbetul lor.
– Da, da, domnișoară subinspectoare, Louisiana se declară stat matriarhal.
Au amarat barca de balustrada verandei uneia dintre case și o mulțime de mâini s-au întins spre ei ca să-i ajute să debarce.
Amaia a reconstituit șirul gândurilor care o făcuse să și-l imagineze pe tămăduitor ca pe un soi de șaman exotic și strident, ca animatorul principal al unui carnaval din sud. Împodobit cu pene, în haine țipătoare, cu o jachetă
strâmtă, tivită cu scoici, paiete și mărgeanuri, plus o mască, între africană și caraibiană, pentru a se înfrunta de la egal la egal cu spiritele.
Tămăduitorul era un bărbat cu piele aurie, slab și ușor adus de spate, de parcă ar fi petrecut mult timp aplecat ușor în față sau ca și cum s-ar fi temut să nu fie prea înalt dacă s-ar fi îndreptat de spate. Purta pantaloni largi, suflecați până deasupra gleznelor groase și osoase și o pereche de șlapi din plastic în care abia-i încăpeau picioarele mari. Mai avea pe el un tricou cu New Orleans Pelicans, destul de uzat și decolorat. Părul cam lung făcea să-i iasă în evidență multele șuvițe cărunte. A urcat în barcă, fără să dea voie nimănui să-i miște pe pacienți. A dezvelit-o pe Médora și a studiat-o fără să dea vreun semn de teamă sau repulsie. Cel mult de
milă. În privința lui Dupree, nu a stat deloc pe gânduri. A aruncat o privire și le-a făcut semn unor bărbați să-l ia din barcă. Șase pescari l-au cărat în casă pe Dupree, în timp ce Johnson se ținea după tămăduitor pentru a-i spune ce spuseseră medicii și că Dupree insistase să fie adus acolo. Brusc, tămăduitorul s-a întors spre Johnson, luându-l prin surprindere și s-a oprit în fața lui.
– Mulțumesc, i-a spus.
Tonul fusese atât de sincer încât Johnson nu a mai putut adăuga nimic, a înclinat doar ușor din cap, ca și cum i-ar fi recunoscut superioritatea. În încăperea care ocupa tot parterul, erau cel puțin douăzeci și cinci de oameni. Bărbați și femei, pescuitori de creveți și locuitori ai mlaștinii, dar prezența lor nu părea să-l incomodeze pe tămăduitor. Acesta se comporta ca și cum ar fi fost singur cu pacientul: nu privea pe nimeni, nu vorbea cu nimeni, nu a întrebat nimic, nici nu a cerut nimic, se afla acolo numai și numai pentru Dupree.
Vocea tămăduitorului era suavă, masculină și dulce, totodată. Amaia s-a gândit că i-ar plăcea să-l audă râzând. Bărbatul s-a aplecat și a luat dintre degetele chircite ale lui Dupree săculețul din piele de capră pe care Amaia îl văzuse la spital. Tămăduitorul l-a examinat atent și l-a pus pe grijă pe pernă, lângă agent.
–Știți ce e ăla? a întrebat-o Amaia pe o femeie din apropierea ei.
– E un gris-gris, a venit imediat răspunsul femeii.
Amaia a privit-o surprinsă, în parte din cauza răspunsului, în parte pentru că nici nu se așteptase să-i răspundă.
– E o amuletă voodoo. Cineva care ține mult la el a făcut-o pentru că știa că se află în pericol; dacă nu ar fi avut-o, ar fi fost mort deja.
Amaia a simțit o ușoară amețeală și a fost convinsă că are febră. Febra sau atmosfera supranaturală a locului, adăugate orelor de stat în soare, o făceau să
amețească. A simțit o arsură în burtă și s-a întrebat ce ar putea fi, dând la o parte varianta menstruației. A simțit o nouă împunsătură și durerea s-a extins până la interiorul coapsei. Își simțea șalele slăbite. Dar nu a dat pentru multă atenție, s-a silit să fie atentă la individul acela ciudat.
Tămăduitorul s-a dus la căpătâiul priciului pe care zăcea întins Dupree. A îngenuncheat pe podea, și-a pus palmele pe pieptul agentului, a lăsat ușor capul
