în jos și a început să susure rugăciuni, sau descântece, sau vrăji. Amaia nu ar fi știut să spună de ce, dar și-a dat seama că bărbatul acela nu făcea paradă de puterile sale, era un războinic blând, un prinț înțelept.
S-a mișcat în jurul priciului, la picioare, din nou la cap și de fiecare dată a reluat sau inițiat ritualul cu puteri și încredere reînnoite, punându-și palmele pe Dupree ca și cum ar fi depozitat acolo un tezaur, o ofrandă sau o pătură care să-l apere de suferință. S-a ridicat în picioare și i-a privit pe cei prezenți.
Dupree zăcea cu ochii închiși și cu mâinile lungite de-a lungul corpului. Nu mai transpira, părea că doarme liniștit.
– Acum e rândul lui, eu l-am tămăduit, de acum trebuie să se tămăduiască el.
– Doarme? a zis Bull, pe un ton jumătate interogativ, jumătate afirmativ.
– Nu, a răspuns tămăduitorul și, fără să dea alte explicații, le-a făcut semn pescuitorilor să o aducă pe Médora.
Când au înlăturat cearșaful care o acoperea pe Médora, nici unul dintre cei prezenți nu a dat dovadă de milostenia tămăduitorului. Mirosul de mormânt s-a întins treptat, făcându-i pe cei mai mulți să-și astupe gura și nasul cu palmele, sau cu gulerul ridicat al cămășilor, în timp ce scoteau exclamații de oroare și de teamă. Unii au început să-și facă cruce, alții să sărute amulete sau iconițe cu sfinți – fiecare, după credința lui.
Médora, în picioare în mijlocul încăperii, nu a părut să fie conștientă și de altceva în afara luminii. Când tămăduitorul a dezvelit-o, Médora și-a lăsat capul în jos, încercând să-și ferească privirea de lumina slabă din cameră, dată de cele câteva becuri care atârnau de tavan și pâlpâiau, ca și cum ar fi fost gata să se stingă la fiecare poticneală a generatorului. Claia de păr i-a acoperit fața cu pielea uscată și întinsă.
– Cine te-a adus în halul acesta? a întrebat-o bărbatul cu blândețe în glas.
Femeia nu a răspuns, a scos doar un sâsâit ușor, ca un firicel de apă.
Tămăduitorul a ridicat mâinile și și le-a pus pe umerii scheletici, ale căror oase
înțepau nepotrivitul halat cu floricele.
Când a simțit mâinile bărbatului, Médora a tresărit și a făcut doi pași în spate, îngrozindu-i pe cei aflați în imediata ei apropiere. Tămăduitorul a mers lângă ea și s-a oprit dinaintea ei, apoi, fără să o mai atingă, mișcându-și doar buzele, și-a început incantațiile.
Femeia a început să se clatine înainte și înapoi, ca și cum un val mic i-ar fi străbătut corpul pornind de la tălpi, ajungând tot mai sus, la genunchi, la șolduri, la umeri și la gât, în timp ce ea continua să sâsâie.
– Sssssss, ssssss, sssss.
Amaia a privit-o vrăjită, niciodată nu și-ar fi putut imagina că un corp atât de maltratat, uscat și anchilozat ar putea să se legene așa.
– Ssssss, ssss, ssss.
Exista ceva hipnotic în sunetul acela pe care-l scotea, un sunet conținând note atât atractive, cât și avertizoare, ca un semnal de pericol.
Se legăna înainte și înapoi, foarte lent.
– Sssssss, sssssss, ssssss.
Ca un bâzâit sau un sâsâit.
Brațele i se bălăngăneau de-a lungul trupului ca niște crengi uscate, moarte, la fel și capul, care i se clătina ca o limbă de clopot, cu fața acoperită de părul slinos.
– Sssss, ssss, ssss, sâsâia Médora.
– E șarpele, a spus femeia cu care Amaia vorbise puțin mai devreme.
Da, exact asta era; cum de nu-și dăduse seama? Sâsâia și se mișca precum o reptilă, și nu una oarecare, ci ca un șarpe. Brusc, avertismentul pe care-l simțise a pus stăpânire pe ea, făcând-o să intre în alertă și să vadă că lumina casei din mijlocul pădurii era, de fapt, un portal spre infern. A simțit atât de puternic, încât i-a venit să dea fuga la tămăduitor și să-l atenționeze. Femeia de lângă ea a
reținut-o, prinzând-o de încheietură cu o mână puternică, de pescuitoare.
Tămăduitorul a făcut un pas spre Médora și, continuând să spună incantațiile, a prins-o brusc în brațe, ca pe o fetiță, iar Médora și-a lăsat capul pe pieptul lui.
Nu a forțat-o, nu a strâns-o. A îmbrățișat-o cu un gest intim și filial, de protecție sinceră, de iubire adevărată. Médora s-a prăbușit în brațele lui, ca și cum ar fi lăsat-o toate puterile. Brațele i-au căzut de-a lungul corpului, genunchii i s-au îndoit, picioarele i-au cedat, iar capul i-a căzut pe spate și toți au putut vedea pe fața ei urmele nemiloase ale morții.
Tămăduitorul a ținut-o să nu cadă și a întins-o pe jos, cerând să fie acoperită cu o pătură.
Johnson, Amaia și cei doi detectivi din New Orleans s-au apropiat de tămăduitor.
– Prietenul vostru se va face bine, a spus făcând un gest spre Dupree, care zăcea nemișcat. Pe ea nu o pot tămădui.
Amaia l-a privit stupefiată. Ce văzuse până la urmă?
Ca și cum tămăduitorul i-ar fi auzit întrebarea, i-a adresat ei explicațiile.
– Cardiomiopatia Takotsubo se mai numește și sindromul inimii frânte și exact asta are prietenul vostru. Avea inima strânsă de teamă și de nesiguranță, trădată.
Cât despre femeia asta, nu o pot vindeca pentru că locul răului ei nu este în ea.
Bull și Johnson dădeau din cap de parcă ar fi înțeles ceva.
– Nu înțeleg, a spus Charbou.
– Nu poate tămădui ce nu are, a spus Amaia. Son petit bon ange, sufletul ei, despre care a spus că i l-a furat Samedi.
– Dar chiar se poate așa ceva? l-a întrebat Charbou pe tămăduitor.
Amaia și-a dat seama că, într-un fel, și detectivul recunoștea autoritatea tămăduitorului. Până atunci, atitudinea lui Charbou fusese cât se poate de sceptică, însă acum își dădea seama că ar putea exista și alte răspunsuri.
