51. Krewe. Echipaj
Periferia New Orleans
Marți, 30 august 2005, la amiază
Soarele strălucea cu putere încălzind apa care se evapora, făcând atmosfera umedă și apăsătoare și provocând scânteieri la suprafața valurilor mâloase, care acum acopereau, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate străzile. Lângă
Bull, care manevra barca cu motor, l-au așezat pe Dupree la pupă, partea care se zguduie cel mai puțin, ca să nu fie expus la mișcări bruște. Nu apucaseră să se îndepărteze de fereastra spitalului pe unde se îmbarcaseră că el era deja palid și transpirat din cauza efortului. A înghițit, cu o gură de apă, două calmante date de Johnson și a închis ochii. Amaia și Johnson s-au așezat într-o parte, iar Charbou, în față. Médora, învelită în întregime într-un cearșaf, ocupa prora. Duhoarea pe care o emana se simțea și de acolo, imediat ce barca prindea viteză, dar măcar nu era chiar lângă ei. Chiar și așa, prezența ei era destul de neliniștitoare, mai ales pentru cearșaful care o acoperea și părea mai degrabă un giulgiu, creând senzația că au la bord un cadavru.
– Poate că ar trebui să o dezvelim puțin, e foarte cald, a spus Johnson.
– Nici vorbă, a spus ferm Charbou. E mai bine așa.
– Mai bine pentru cine? a întrebat Bull.
– Mai bine pentru mine, a spus necruțător Charbou. Mai bine pentru toți. Vă jur că dacă mai trebuie să o și văd, o să-mi explodeze capul!
Nimeni nu a mai comentat.
Amaia se simțea mult prea descumpănită pentru a discuta în contradictoriu. Încă
se mai gândea la veștile primite din Florida. Prinderea lui Nelson, mișcarea de șah-mat făcută de Tucker și strategia aplicată de Dupree pentru a-i convinge că
ideea de a merge la mlaștini era una bună. Bull era de partea lui, iar în privința lui Johnson jucase pe cartea loialității, știind că-l va urma orbește, chiar și în iad.
Dar cu adevărat incredibil era faptul că după ce Dupree își expusese argumentele, ea și Charbou căzuseră de acord cu el.
Bineînțeles că asta se întâmplase înainte de a ști că Tucker rezolvase cazul.
Acum, confuzia din lumea exterioară și cea din mintea ei erau aproape la fel, chiar dacă după puțin timp dimensiunea dezastrului din jur i-a alungat nedumeririle, iar lumina și frumusețea acelei zile i s-au părut extrem de nepotrivite în comparație cu haosul, făcând ca mintea ei să se blocheze din când în când dinaintea absurdului copleșitor. Străbătând străzile inundate, văzând exodul miilor de oameni care se îndreptau spre centru, duhoarea, căldura, scâncetele copiilor sfâșiind liniștea unui oraș distrus, care de trei zile se tânguia din mormântul său de ape fără ca nimeni să-l bage în seamă. „Așa eram și eu, ca orașul acesta“, și-a zis Amaia în gând.
Încercând să iasă din New Orleans pierduseră cel puțin două ore, pentru că Bill și Bull nu reușeau să se pună de acord asupra itinerarului; până la urmă, au ales una dintre rutele cele mai riscante: să traverseze Mississippi spre Westbank, vizavi de Gretna, apoi să urce pe canalul paralel cu strada Destrehan, după care să continue pe canalul care-i ducea din nou la Mississippi, până la aeroportul pușcașilor marini din Callender Field. Luptând încontinuu cu senzația că
mergeau înapoi în loc să avanseze, pierduseră mai bine de două ore cu o călătorie care ar fi trebuit să dureze cel mult o oră, iar partea proastă era că peste alte două ore avea să se însereze. Johnson obținuse ajutorul pușcașilor marini și aveau promisiunea că la debarcader îi va aștepta o mașină de teren, cu o remorcă
pentru barca cu motor. Odată intrați în apele liniștite ale canalului, după ce părăsiseră râul Mississippi, Dupree a deschis ochii și și-a ridicat capul. I-a privit pe rând pe toți membrii echipajului său postapocaliptic și a zâmbit.
– Ăsta da krewe, a spus.
– Cred și eu, domnule căpitan, i-a răspuns Bill Charbou.
Bull, convins că Amaia nu înțelesese gluma, i-a explicat:
– Krewe este echipajul unui car de carnaval, iar căpitanul e nebunul care-l conduce.
Amaia l-a privit lung pe Dupree.
El s-a uitat la ea cu interes, nu uitase că-i datora niște explicații.
– Ce vreți să știți? a întrebat Dupree.
Johnson a intervenit:
– Cred că acum ar trebui să vă odihniți, nu e bine să faceți eforturi.
Dupree a dat din mână ca și cum nu ar fi avut chiar atâta importanță.
– Mă simt bine, a spus, deși paloarea și transpirația de pe fața lui spuneau exact contrariul.
– Sunt multe lucruri pe care vreau să le aflu. Ce este Bazagrá? l-a întrebat Amaia, pândindu-i reacțiile. Cred că asta a spus Médora înainte de…, în fine, de atacul dumneavoastră.
Dupree a închis ochii în timp ce dădea afirmativ din cap. Era, fără îndoială, un subiect delicat pentru el, dar Johnson a reacționat mult mai violent, țintuind-o cu privirea de parcă ea ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului.
Nu s-a lăsat intimidată. L-a privit pe Dupree până când acesta a răspuns.
– Unii zic că e un cuvânt fără sens, cu scopul de a crea confuzie în mintea celui care-l aude.
– Dar alții?
– Că e un blestem. O invocație către un demon. Bazagrá, Bazagré, Bazagreá, derivate din Belzebut, Baalzebut sau Baal, vechiul zeu din Canaan și Fenicia, care a reușit să se strecoare în religia evreilor prin Cartea Judecătorilor.
Amaia a continuat ca și cum ar fi fost vorba de un interogatoriu și de parcă n-ar fi ținut cont că Dupree tocmai îi spusese că fusese blestemat.
– Ce sunt semnele de pe pieptul dumneavoastră, identice cu cele ale bunicului lui Jacob?
– Mi le-a făcut cel care le-a luat pe sora și pe verișoara mea, când am încercat să
mă opun, atunci, în noaptea cu uraganul Betsy. Nana are aceleași semne pe piept.
