Singurul zgomot care se auzea era cel scos de motor și Amaia și-a dat seama că
era singura care se uita țintă la Dupree; ceilalți stăteau cu privirea la orizont, acolo unde cele două maluri se întrețeseau cu apele râului, evitau să se uite la valurile pe care pluteau bunuri, animale înecate și haine impermeabile, despre care preferau să nu știe dacă încă mai erau îmbrăcate de proprietarii lor.
– Bine, a spus ea. Dar mai e ceva ce țin să-mi explicați, pentru că trebuie neapărat să înțeleg. Pot să înțeleg stoparea unei anchete asupra morții unui traficant de droguri; de multe ori cei care comit crima nu sunt cei care o comandă. Ceea ce nu pot nicicum să înțeleg este faptul că FBI a oprit o investigație despre moartea unui agent de-al lor.
Dupree s-a ridicat puțin, sprijinindu-se în antebrațul drept. Semnele durerii i-au apărut pe față.
– Nu are foarte mare legătură cu faptul că a murit, ci mai ales cu modul în care a murit, a răspuns el gâfâind.
– M-am gândit la varianta asta, a mărturisit ea. Și tot ce mi-a venit în minte este că în momentul morții făcea ceva ilegal, iar FBI, închizând cazul, a evitat un scandal imens, probabil.
Bull nu s-a mai putut stăpâni și a intervenit.
– Nimic mai paralel cu realitatea. Agentul Carlino a murit la datorie, iar Jerome Lirette a murit și el, într-un fel, făcându-și datoria de frate.
Dupree a ridicat o mână pentru a-l opri pe Bull, care se simțea tot mai indignat.
– Când m-am alăturat echipei de investigatori, am observat imediat similitudinile dintre mărturiile lui Jerome și ale mamei sale și propria mea experiență cu dispariția surorii și a verișoarei mele și a celorlalte fete. Jerome era disperat de încăpățânarea polițiștilor de a vedea dispariția Médorei ca pe o sechestrare pusă
la cale de alți traficanți de droguri pentru a pune presiune pe el. Cu toate acestea, deși știam cu cine ne confruntăm și în ce direcție trebuia să investigăm, în zilele următoare nu am reușit să aflăm nimic despre locul în care s-ar fi putut afla Médora, până când nu i-am găsit agrafa de păr, în campingul acela de lângă lac.
Dupree a făcut o pauză, timp în care a respirat rar. Bull i-a dus ideea mai departe.
– „Mlaștina are ochi“ nu se referă doar la animalele sălbatice care o populează.
Mulți acadieni locuiesc în campinguri, în locuințe lacustre sau chiar în bărcile lor. Și totuși, nimeni nu știa nimic, iar asta ne-a pus pe gânduri. Oamenii mlaștinilor au un al șaselea simț, depun mereu reclamații la biroul șerifului în care sunt denunțați străini, vânători sau hoți de toate clasele. Dar se mai plâng și de prezențe care scapă oricăror explicații raționale.
– Cum adică? a întrebat Charbou.
– Tu știi că înainte să ajung la omucideri am făcut parte din echipa de poliție a șerifului din Terrebonne. Oamenii de acolo sunt superstițioși, iar cei din mlaștini, cu atât mai mult. Viața în mlaștini îți conferă o altă viziune asupra lumii și nu e nici prima și nici ultima dată când în biroul șerifului cineva declară că l-a văzut pe rougarou sau chiar că i-ar fi văzut la treabă pe lutins. De asta spun că ne-a mirat foarte tare faptul că nimeni nu văzuse și nu auzise nimic.
– Rougarou? Lutins? a întrebat Johnson.
– Rougarou sau loup-garou este monstrul mlaștinilor, echivalentul omului-lup.
Lutins e ceva mai greu de explicat: se zice că ar fi un soi de spirite mai nesăbuite, ca spiridușii, apoi mai sunt și fifolets, luminile mlaștinilor, probabil un soi de foc rătăcitor, dar, conform tradiției acadiene, sunt spirite malefice, fantasme ale morților duși pe ape spre bayous.
– Și poliția din Terrebonne ține cont de asemenea reclamații? a întrebat Johnson mirat. Din experiența mea de pe vremea când anchetam secte știu că autoritățile sunt destul de sceptice în această privință.
– Vă asigur că dacă ați trăi acolo o vreme nu vi s-ar mai părea atât de ridicol.
Mlaștinile sunt vii. Dacă lucrezi ca polițist în proximitatea unui grup etnic cum ar fi romii, nativii americani sau acadienii, ești obligat să le înveți și să le înțelegi obiceiurile, altfel n-ai nici o șansă. În plus, nu mai este un secret pentru nimeni faptul că în sudul Louisianei se practică voodoo.
– Voodoo ca vrăjitorie? a întrebat sceptică Amaia.
Bull a privit-o ușor stingherit. I-a răspuns pe un ton foarte serios:
– Voodoo ca religie majoritară în țări precum Togo sau Benin și religie oficială în Haiti, în versiunea caraibiană, dezvoltată pe baza credințelor sclavilor aduși din
Africa și a fuziunii cu creștinismul și variante ale lui, cum ar fi: santería, candomblé, umbanda. Și, da, a spus privindu-l pe Johnson, se ține cont de apeluri și reclamații despre orice activitate suspectă, pentru că atunci când o credință e adânc înrădăcinată cultural trebuie să accepți că tot ce se întâmplă în zonă are legătură cu acea credință. Ceremonii în care au loc sacrificii de animale, întâlniri nocturne, jefuiri de morminte, furturi de oase mortuare…
– Bine, a zis Johnson, ridicând, copleșit, o mână.
– Jerome a călcat strâmb, a continuat Dupree. Sora lui dispăruse de mai bine de o săptămână, iar noi băteam pasul pe loc. Nimeni nu văzuse nimic sau, și mai grav, dacă cineva văzuse ceva, așa cum bănuiam noi, avea să tacă mâlc. Așa că, Jerome, fără să ne informeze, a oferit o recompensă de douăzeci de mii de dolari pentru orice informație despre Samedi. În mlaștini lucrurile nu merg ca în restul lumii: nu a dat un anunț la ziarul local, nici nu a apelat la postul de radio din circumscripție. Douăzeci de mii de dolari înseamnă o mică avere, așa că tot ce a trebuit să facă a fost să dea de știre că va plăti suma aceea și vestea s-a dus din gură în gură. Trecuseră mai multe ore de când încercam să dăm de el, dar fără
nici un rezultat. În jurul prânzului, ne-am dus la el acasă. Maică-sa a deschis ușa ținând în mâini o pușcă, era foarte agitată și speriată, dar era explicabil după tot ce trăise în ultimele zile. Ne-a spus că fiul ei nu era acasă; că deși știa că în acea zi va fi externată, nu venise după ea la spital, ceea ce însemna, fără îndoială, că
pățise ceva rău. Am fost de acord cu ea: oricine îl cunoștea cât de cât pe Jerome Lirette, știa că își adora familia. Și că nu și-ar abandona niciodată mama, cu atât mai mult cu cât tocmai își pierduse bunica și sora. L-am sunat pe șerif ca să
organizeze o echipă de căutare care să meargă în zona mlaștinilor, însă imediat ne-a sunat un anonim care ne-a spus unde putem găsi trupul lui Jerome. Niște coordonate și o indicație despre un bayou din mlaștină pe care ar fi putut să ni le dea numai un acadian din zonă. N-am apucat să închidem bine telefonul că a sunat mama lui Jerome, înnebunită de grijă, și ne-a spus ceva despre un mesaj lăsat de fiul său pentru noi. Ne-am gândit că era vorba despre o glumă proastă, sau despre un șmecher care, atras de posibilitatea de a câștiga cele douăzeci de mii de dolari, o sunase pe maică-sa dându-i informații false. Dar, chiar și așa, am decis să ne împărțim pe echipe. Eu, împreună cu șeriful, cu detectivul Bull și câțiva polițiști ne-am deplasat la locul unde, conform apelului anonim, trebuia să
găsim trupul lui Lirette. Carlino a mers acasă la mama lui Jerome, ca să stea de vorbă cu ea.
– A fost o capcană, a presupus Charbou.
– Nu, nu a fost, și asta e partea cea mai aberantă a cazului, Jerome chiar ne lăsase un mesaj acasă la maică-sa. Am găsit corpul lui Lirette acolo unde ni se spusese. Decapitat. L-au țintuit de un copac într-o zonă lugubră, înconjurată de vegetație plutitoare. Era despuiat și, cum atârna acolo, de copac, dădea senzația că merge fără cap peste plaurul verde și încețoșat întins ca un covor la picioarele sale.
– Și Carlino…, a spus Johnson.
Dupree a oftat, dând afară tot aerul din plămâni.
– Când am ajuns, agentul Carlino zăcea la pământ pe veranda lui Lirette, însângerat, cu o gaură în piept. Încă trăia. La doi metri de el, așezat cu grijă pe ultima treaptă, se afla capul lui Jerome. M-am aplecat spre colegul meu care încerca din răsputeri să-mi spună ceva. Sângele care-i curgea din gură făcea ca vorbele lui să fie de neînțeles. Am încercat să-l conving să nu mai vorbească, dar el voia cu disperare să-mi spună ceva. Mi-am lipit urechea de gura lui și atunci am auzit: „Lirette e viu“. M-am gândit că voia să afle ce se întâmplase cu Jerome, deși mi se părea cam ciudat, ținând cont de faptul că, din locul în care se afla, Carlino putea să vadă forte bine capul tânărului. Mi-am zis că șocul împușcăturii îl făcea să delireze, așa că i-am zis: „Îmi pare rău, prietene, nu a reușit. Lirette a murit“. Carlino a negat tușind sânge. „Nu, nu, e viu“, a spus întinzând o mână spre capul de pe ultima treaptă. Tăietura era zimțată, strâmbă, ca și cum capul ar fi fost smuls, nu tăiat, senzație amplificată de tendoanele, nervii și fâșiile de piele care atârnau la baza gâtului. Arăta exact cum te aștepți să
arate un cap separat de trunchi. Alb albăstrui, cenușiu pe alocuri. Din gura întredeschisă ieșea limba albă și umflată. Avea ochii închiși și dispăruse orice asemănare cu semețul Lirette. Dar chiar și așa, era el, fără îndoială. Atunci Lirette a deschis ochii și m-a privit. Și-a retras limba în gură și a întredeschis buzele, ca și cum ar fi vrut să vorbească. Dupree a făcut o pauză, atent la reacția Amaiei, care nu părea deloc bulversată de ce auzea și l-a îndemnat să continue.
M-am uitat la el cu gura căscată, înnebunit de acea imagine și de țipetele mamei lui care răzbăteau din casă. Palma colegului meu a căzut peste a mea, obligându-mă să-i dau atenție din nou. M-am aplecat iarăși asupra lui Carlino ca să înțeleg ce bâiguia. „Mi-a smuls inima. Mi-a luat-o Samedi.“ Temător, m-am uitat la gaura din pieptul lui. M-am gândit că trebuie să fi fost împușcat de la mică
distanță, cu o pușcă. Probabil atunci mi-am dat seama că nu existau urme de arsură de la împușcătură, deși ar fi trebuit să fie, ținând cont de rana pe care o avea. Dar era doar o gaură adâncă, cu margini neregulate, care se adânceau de
