Dezamăgită, Amaia l-a privit pe Dupree.
– Deci Tucker habar nu are de nimic, nu?
Acadienii sunt un grup etnic din Louisiana, Statele Unite. (n.tr.)
50. Marie-France
Elizondo
Inspectoarea Marie-France Renaud și-a privit colegul și a pufnit, stăpânindu-se cu greu să nu-l tragă afară din mașină. Ludovic era un băiat bun, tânăr, frumușel, un geniu al computerelor; de fapt, se aflau acolo datorită lui, sau, mai exact, obsesiei lui informatice. Ludovic reprezenta unul dintre acele cazuri în care studiile universitare sunt pe primul plan față de orice alt aspect al vieții, iar sfârșitul facultății înseamnă apariția unui specialist de înaltă clasă, dar care încă
are caș la gură când vine vorba despre alte aspecte ale vieții. Tocmai își luase permisul de conducere și cerea cheile mașinii așa cum un labrador își cere dreptul la plimbare. Pentru inspectoarea Renaud, care era mai aproape de șaizeci de ani decât de cincizeci, abilitățile informatice o făceau să-și scoată pălăria în fața oricui și, într-un fel, se simțea măgulită că putea să umble toată ziua, de colo până colo, împreună cu tânărul ei coleg subinspector, cu care se mândrea în fața colegilor ei, chiar dacă în particular o enerva. Fără îndoială, cel mai enervant era modul său de a „desconduce“ și, chiar dacă Marie-France își promitea de fiecare dată că nu o să-l mai lase – n-avea decât să practice în timpul lui liber –, mereu sfârșea prin a-l lăsa să conducă. Ea condusese de la Biarritz până aproape de graniță, iar când a ajuns la liniștitele șosele din Țara Bascilor, partea franceză, frumusețea bucolică a locurilor o făcuse să reducă viteza și, totodată, rezistența ei la a-l lăsa să conducă. Veniseră până acolo foarte încet, dar suportabil, numai că acum trecuseră cinci minute de când el încerca să parcheze mașina într-o piață
paralelă cu râul Baztán, în Elizondo. Deși făcuse eforturi să se concentreze la frumusețea satului, în care ceața primăvăratică făcea loc soarelui de la jumătatea dimineții, a pufnit, pierzându-și răbdarea când a auzit pentru a doua oară că
spatele mașinii se lovea de ceva.
– Te rog! a spus ieșind din mașină, fără ca Ludovic să aibă timp să o oprească.
Și-a verificat însemnările din agendă și numerele caselor. Casa era foarte frumoasă. Exact așa cum i-ar fi plăcut și ei să aibă una. Intrarea în curte se făcea
pe sub o arcadă, apoi urma un spațiu cu două bănci construite din aceeași piatră
ca fațada, iar ferestrele de la etaj erau împodobite cu jardiniere de care atârnau petunii proaspete, de un roz viu. Ușa întunecată era din două piese, iar de o parte și de cealaltă atârnau vechile inele destinate a lega caii de ele.
– Vorbesc eu, a spus ea înainte de a bate la ușă.
De fapt, nu era altceva decât un soi de joc între ei: firește că era imposibil să-l faci să tacă pe insul acela plin de sine, însă ei îi plăcea să se amuze făcând pe șefa, ca să vadă cât o suportă.
– Cum vreți, șefa, dar nu uitați că vorbesc și scriu corect în spaniolă, italiană și portugheză.
– Dar nu știi să conduci, a șoptit ea, cu malițiozitate, în timp ce bătea în ușă. În plus, doamna vorbește franceza.
Le-a deschis o femeie de vârstă medie, slabă și elegantă. Purta pantaloni, o bluză
pe gât și avea părul prins în coc. Marie-France a zâmbit; exact așa și-o imaginase după voce, când o sunase în după-amiaza trecută. Și-a amintit întreaga discuție.
– Engrasi Salazar?
– Da, eu sunt, a răspuns.
– Sunt inspectoarea Marie-France Renaud, de la poliția națională franceză. Am fi bucuroși să putem vorbi cu dumneavoastră despre o reclamație cu privire la o presupusă încercare de sechestrare, în care a fost implicată o mașină cu număr francez.
– Cu drag. Ați găsit mașina?
Marie-France a continuat fără să-i răspundă la întrebare.
– Din reclamație rezultă că au existat încă doi martori, pe lângă dumneavoastră.
– Da, în acel moment mai erau cu noi niște prieteni.
– Credeți că ar fi posibil să stăm de vorbă și cu ei, să zicem mâine, pe la unsprezece dimineața? Am putea să ne întâlnim cu toții la dumneavoastră acasă?
La acea oră fetița va fi la școală, corect?
Au căzut de acord să se întâlnească.
Femeia s-a dat într-o parte pentru a le face loc să intre, însă imediat a apărut un border collie care și-a arătat colții.
– Stați liniștiți, e Ipar, își face datoria, se liniștește imediat.
Într-adevăr, după câteva secunde, câinele s-a dat la o parte. Înăuntrul casei era cald și mirosea a lemn. Marie-France a observat, nu fără oarecare invidie, cele două fotolii cu urechi, așezate în fața șemineului, în care ardea un foc sănătos.
Lângă masă, stăteau în picioare două persoane. Și-a spus că erau cam de vârsta lui Engrasi. Femeia, Joxepi, scundă, energică, cu părul scurt. Bărbatul, Ignacio, înalt, ciolănos și puternic, cu o atitudine rezervată și bănuitoare.
– Ați găsit mașina? De asta ați venit? a întrebat nerăbdătoare Joxepi.
Inspectoarea a făcut un gest imprecis, ceva între o afirmație și o ridicare din umeri. Părul lins, cu cărare într-o parte, i s-a unduit pe umeri.
– Mai întâi, eu și subinspectorul Bélanger am vrea să auzim din nou versiunea dumneavoastră asupra faptelor. Dacă nu mă înșel, cel care a văzut cel mai bine ați fost dumneavoastră, domnule Aldecoa, a spus uitându-se la Ignacio.
– M-am tot gândit, a spus el, cu o atitudine care i-a confirmat inspectoarei Renaud prima impresie despre el. M-am tot gândit și m-am tot gândit și sunt sigur că mașina a trecut de două ori în sus și în jos, pe strada Santiago, înainte de a se opri. Îmi amintesc că m-am gândit că o fi vorba despre un turist francez rătăcit, în căutarea graniței.
– Ce s-a întâmplat după ce mașina s-a oprit?
– Direcția era spre Franța. Mă așteptam să coboare geamul pe partea dreaptă și să întrebe dacă mergeau în direcția bună. Dar s-a deschis portiera din spate. Fără
să se dea jos, i s-au adresat fetiței, care se juca pe trotuar. Nu am auzit deloc vocile lor, dar, chiar dacă portiera mașinii îmi bloca în parte vederea, am apucat să văd mâneca unei bluze albe și vaporoase, ca de dantelă și o mână de femeie. Îi
