– Mergem ca să-l prindem, nu-i așa? a întrebat Amaia privindu-l pe Dupree.
El nu a răspuns.
– De asta o luăm pe Médora, pentru că dumneavoastră bănuiți unde sunt fetițele și vă bazați pe faptul că ea o să ne conducă la locul cu pricina.
Dupree a tras aer în piept și apoi a spus, privind-o pe Amaia și făcând mari eforturi pentru a vorbi:
– În urmă cu zece ani, o nebunie ne-a făcut să ajungem la un camping din zona mlaștinilor și acolo am găsit o urmă clară, o micuță agrafă de păr, pe care mama Médorei a recunoscut-o imediat. Apoi, urmele ne-au dus până la o proprietate imensă. O veche plantație, care fusese abandonată ani în șir. Când am ajuns acolo, am văzut că acum era împrejmuită cu gard, avea curent electric și peste tot erau camere de supraveghere. Nu am putut cere permis de percheziție pentru că
exact în ziua aceea a dispărut Jerome Lirette, iar agentul Carlino a apărut…
Dupree a privit în altă parte, fără să încheie fraza. Bull a continuat în locul lui Dupree.
– În tot acest timp, am continuat să urmărim pista și acum știm că proprietatea aparține unei corporații cu sediul în Olanda. În registre, proprietatea apare redenumită, cu numele de Janssen Huis, dar la origini se numea Le Grand Bayou Plantation, chiar dacă acadienii au numit-o mereu doar „Le Grand“.
– Ceea ce a zis Médora când ai întrebat-o unde este Samedi, a spus Charbou sictirit.
– Credeți că există posibilitatea ca după zece ani fetele să se afle tot acolo? a întrebat Amaia.
– De ce nu? După cum am zis, proprietatea nu a fost percheziționată și suspiciunea nu apare în nici unul dintre rapoartele din epocă. Nimeni nu a spus vreodată că ar stârni bănuieli, i-a răspuns Bull.
Charbou l-a privit în ochi.
– Eu și Bull ne-am afla în afara jurisdicției noastre.
– Sechestrarea de persoane este un delict federal, iar voi faceți parte din echipa mea ca ghizi în zonă, și cu asta basta.
– Vă ducem la un traiteur, căutăm proprietatea și dacă nu găsim nimic, ne
întoarcem la Nola valvârtej, a zis Charbou, punând condiții.
– Nu credeam c-o să te conving, a recunoscut Bull.
– Îmi place ideea de a putea să-mi bag nasul dincolo de jurisdicția mea.
S-au întors cu toții spre Amaia.
– Salazar, ce părere aveți?
– Cum rămâne cu compozitorul? Am înaintat mult în ultimele ore. Cred că am reușit să stabilim profilul în privința vârstei copiilor. Nelson continuă să nu se potrivească cu totul profilului; am vorbit cu colegul său din echipa de salvare și într-adevăr l-a acoperit de câteva ori, dar în același timp pare să aibă un comportament dezordonat, instinctiv și confuz, ceea ce-l face să nu se potrivească deloc cu Martin Lenx sau cu compozitorul. Capătă tot mai multă
greutate ipoteza că ar putea fi vorba despre un inspector de asigurări în caz de calamități. Am vorbit cu un șef de la American Insurance Association și peste câteva ore voi avea o listă destul de exactă cu numele celor care merită verificați.
– Peste câteva ore?
– Da, poate că mâine, la amiază. Important este să găsesc o rețea prin care să
vorbesc cu el.
– Vă rog să-mi acordați orele rămase până atunci, a spus Dupree.
– Ce?
– Aveți dreptate. V-am luat în echipă pentru a-l prinde pe compozitor; Samedi ne-a ieșit în cale, pur și simplu, dar nu avem cum să nu mergem pe urmele lui, având capacitatea de a o face și având cunoștință de delictele sale. Nu o să vă
abandonez aici și nici nu o să vă oblig să veniți cu noi, dacă nu vreți. Decizia vă
aparține în totalitate. Dacă nu vreți să veniți, atunci nu mergem nici noi. Dar vă
rog să-mi acordați aceste ore, până mâine-dimineață.
– Mai am încă multe întrebări la care să răspundeți, a precizat ea.
– O să vă răspund la toate, a asigurat-o Dupree.
– Le voi pune pe toate, a adăugat ea, chiar și pe cele mai complicate. Și vreau tot adevărul, dacă am cea mai mică bănuială că-mi ascundeți ceva, nu merg nicăieri.
– De acord.
– Și vreau să ne întoarcem la Nola ca să continuăm, cât mai repede posibil, urmărirea compozitorului.
Johnson s-a schimbat la față. Le-a arătat ecranul laptopului și un e-mail pe care tocmai îl primise.
– Vești proaste.
Dupree și Amaia și-au întors privirea spre el.
– Tucker l-a reținut pe Nelson în Orlando. Era așteptat în casa soției lui, agenții noștri o ocupaseră. S-a întors din călătorie, a parcat în fața casei și a rămas în mașină, făcându-și curaj timp de o oră. Apoi, ca și cum ar fi înnebunit brusc, a țâșnit spre casă cu pistolul în mână, a dărâmat cu picioarele ușa din spatele casei și a năvălit înăuntru trăgând focuri de armă. Un agent SWAT, aflat în sufragerie, a fost rănit, însă a reușit să riposteze, împușcându-l în piept pe Nelson, care acum e la spital, în stare gravă. Se află în comă indusă.
