Tămăduitorul a răspuns:
– Ea crede că se poate, iar asta e suficient. Poate că nu i l-a furat, dar sigur i-l ține captiv. Între timp, ea este sclava lui, iar locul ocupat de le bon ange este acum o tobă, o cutie de rezonanță pentru alți vizitatori. Ca o casă părăsită, în care poate intra oricine.
– Dar am văzut că i-ați făcut ce i-ați făcut, a spus privind-o pe femeia adormită
pe jos, și dați-mi voie să spun că parcă acum arată chiar mai bine, a adăugat Charbou făcându-i pe toți să zâmbească.
– E o tămăduire temporară. Lupul va reveni…
Amaia l-a privit alarmată de cuvintele lui. Și-a dat seama că bărbatul simțise interesul ei crescând.
Tămăduitorul a privit-o intrigat.
– Medicii au spus că suferă de sindromul Cotard, a spus Amaia.
– Sunt de acord, a zis tămăduitorul.
– Deci și dumneavoastră credeți că e așa din cauza unei boli mintale? a întrebat Charbou, dornic să își alunge neliniștile. Întotdeauna…, în fine, înțelegeți ce vreau să spun, sunt din New Orleans, am auzit mereu de voodoo, de zombie, de blesteme și păpuși înțepate pentru a provoca durere și boli, dar întotdeauna am crezut că astea sunt șmecherii cinematografice… Nu m-am gândit că… și, firește, n-am crezut niciodată.
– Exact despre asta este vorba, de a crede sau de a nu crede. Cel care i-a făcut asta este un bokor, un vrăjitor rău, cineva care se folosește de spirite pentru a face rău și a domina. Toată impostura din jurul voodoo-lui conține și o parte adevărată, da, e religia spiritelor. Chiar asta înseamnă voodoo: spiritul care vorbește. Și când vorbești cu spiritele, poți alege să vorbești cu cele bune sau cu cele rele. Médora suferă de o boală mintală care o face să se comporte și să simtă
ca și cum ar fi moartă, nu-mi pot închipui o suferință mai mare, dar ceea ce trebuie ea să-și vindece e sufletul, nu creierul. Médora e bolnavă pentru că e o credincioasă. Ritualul de zombificare are loc atunci când bokor reușește să-și convingă victima că e moartă, că i-a furat sufletul și că a revenit la viață numai datorită lui, așadar îi aparține cu totul.
– Dupree a spus că o veți ajuta pe Médora, a insistat Amaia.
– Pot să vă ajut pe dumneavoastră, dacă vreți, a spus arătând spre burta ei, însă
noi, tămăduitorii, avem niște limite, așa că nu v-ar face rău un antibiotic. Cereți-i lui Annabel, a spus făcând semn spre femeia cu care Amaia vorbise mai devreme. Apa de aici e plină de bacterii și femeile din mlaștini suferă frecvent de cistită.
Amaia a simțit cum sfârșeala din șalele ei se extindea de-a lungul coloanei vertebrale și înțepăturile tot mai intense se uniseră acum nevoii urgente de a urina, semn clar că avea o infecție a vezicii. A strâns din dinți ca să facă față
ușoarei amețeli.
– Dacă dumneavoastră nu o ajutați, nici ea nu ne va putea ajuta pe noi. Avem nevoie de ea, trebuie să reușim să comunicăm cumva cu ea, viețile a două fetițe depind de ceea ce ne poate spune.
– Nu cred că va spune mai mult decât a spus deja.
– Dar nu a spus nimic, a intervenit Charbou.
Tămăduitorul a zâmbit.
– Poate că nu în limba dumneavoastră, dar vă asigur că cine a fost acolo, a spus arătând spre corpul Médorei, a vorbit.
53. Stella Tucker
Florida
Agenta Stella Tucker s-a privit în oglindă în timp ce-și săpunea mâinile. Cu părul scurt o nimerise. Îl putea avea mereu aranjat ca pentru revistă. Pielea arăta hidratată, chiar dacă încordarea și efortul din ultimele ore își puseseră amprenta sub forma unor cearcăne întunecate. A încercat un zâmbet și chipul i s-a luminat imediat. Hainele îi erau în regulă, deși, dacă ar fi avut de ales, și-ar fi schimbat cămașa. Uscându-și mâinile cu un prosop de hârtie, și-a zis că asta era și gata, nu mai avea timp să se întoarcă la hotel și nu putea să-l facă să aștepte pe un senator. Apelul telefonic primit de la Quantico, din partea șefului Wilson, o făcuse să piardă un timp prețios, dar a fost plăcut să audă cum o felicita și îi recunoștea munca, deși era conștientă că Wilson și Verdon o considerau o viperă.
Nu-i păsa. Dupree dispăruse în New Orleans, echipa lui era înfrântă, așa că
Stella Tucker nu avea să mai lucreze la ordinele lui. După conducerea cu succes a propriei echipe, nimeni nu ar mai îndrăzni să-i bage bețe-n roate. Câteva semnale sonore stridente au anunțat-o că primise SMS-ul pe care-l aștepta de la Emerson. Senatorul ajunsese de la Washington. Tocmai intra în clădire.
Secretarul său sunase cu o oră înainte. Senatorul se grăbea și îi ceruse să se întâlnească în sala VIP a spitalului unde era internat Brad Nelson. În privința asta, lucrurile nu puteau merge mai bine. Cu douăzeci de minute mai devreme, medicii o informaseră că Nelson avea să-și recapete cunoștința; chiar dacă era încă în stare de șoc și intubat și, deci, nu putea fi interogat, medicii se arătau optimiști în privința recuperării lui. În mod miraculos, împușcăturile agentului SWAT nu îi atinseseră nici o zonă vitală. Doctorul spusese ceva despre o vertebră distrusă, ceea ce însemna, probabil, că Nelson nu va mai putea merge sau că se va deplasa cu multă greutate, dar Tucker știa că moartea lui i-ar fi răpit din meritele acțiunii sale extraordinare; să mergi pe coridoarele justiției cu un asasin în serie avea să fie o reclamă fantastică. Și-a întins mâna dreaptă spre chipul său din oglindă și a exersat o înclinare din cap respectuoasă, dar nu servilă. Profesionistă. Nici nepăsătoare, nici impresionată. Tucker era agenta care condusese operațiunea ce salvase familia unui senator al Statelor Unite, însă
fusese vorba și de munca ei, de obligația ei. Trebuia să găsească tonul potrivit între profesionalismul rece și modestia eroului care să nu o împiedice să accepte binemeritata recunoștință din partea senatorului.
54. A fermenta
Elizondo
Era un gest care-l liniștea și se obișnuise cu el atât de mult încât îl făcea până și în somn, în mod aproape inconștient, și care-i alunga neliniștile și îl ajuta să
doarmă. Juan a simțit golul de lângă el, a întins brațul spre locul din care căldura dispărea treptat. A deschis ochii. Rosario plecase.
Ea nu era în casă, a știut imediat ce s-a trezit. Cu toate acestea, a străbătut una câte una toate camerele, desculț, simțind cum frigul îl cuprindea începând de la picioare. A revenit în dormitor și s-a așezat pe marginea patului, uitându-se la locul gol unde ar fi trebuit să se afle soția lui. S-a aplecat spre noptiera lui, a deschis sertarul și a căutat sub stratul de perechi de ciorapi. De pe fundul sertarului a luat un plic mare, galben și l-a pus lângă el, pe pat. Și-a trecut degetele tremurătoare peste literele cu care cineva scrisese cu cerneală albastră
numele fiicei lui. A oftat copleșit.
De când Amaia locuia cu mătușa Engrasi, Rosario nu mai mergea peste noapte în camera fetițelor. Nici nu mai ieșise din casă în timpul nopții de doisprezece ani, atunci când fusese însărcinată ultima dată.
Ani de nesomn, de veghe a somnului ei. Și-a amintit de prima dată când s-a trezit și a observat că ea nu era lângă el. Spaima inițială când și-a dat seama că
nu mai revenea după ce trecuse un timp rezonabil pentru cineva care a mers la baie, posibilitatea să fi amețit, un leșin, amenințarea continuă la orice sarcină a unui avort spontan. Îndoielile care-l cuprindeau după ce o căuta mai întâi prin toată casa, cu sufletul sfâșiat, apoi, după ce-și punea o haină peste pijama, o căuta și la laborator, dar degeaba. Apoi urma așteptarea în sufragerie, când îngrijorat, când suspicios, cu privirea pe telefon, chinuindu-se să aștepte încă
cincisprezece minute înainte de a suna la poliție. Iar când auzea cheia răsucindu-se în ușă, de fiecare dată ceda impulsului de a se întoarce repede în pat, să se prefacă mai întâi că doarme, apoi că se trezește când ea se culca lângă el și trupul ei aducea în așternuturi frigul străzii.
– Unde-ai fost? Ești bine? îndrăznea să o întrebe cu voce tremurătoare.
