Ea răspundea cu seninătate:
– Stai liniștit, sunt bine, nu aveam somn și m-am dus să beau un pahar cu lapte.
După asta, Juan nu mai reușea să adoarmă. Rosario se trezea cel puțin o dată la zece zile, ieșea din casă în plină noapte. Se întorcea înainte de venirea zorilor, înghețată, dar senină și se băga în pat, prefăcându-se că fusese tot timpul acolo.
De mii de ori s-a gândit să stea de vorbă cu ea, de mii de ori s-a întrebat cum ar fi mai bine să înceapă discuția. În fiecare noapte când ea pleca de acasă, el o aștepta stând pe întuneric în sufragerie și își imagina discuția dintre ei când el avea să o surprindă întorcându-se acasă pe furiș, înaintea zorilor. Atunci nu ar mai fi avut de ales, s-ar fi văzut obligată să-i explice, să-i spună de unde venea, cu cine fusese, de ce plecase de lângă el în miezul nopții, singură și însărcinată.
Până când auzea cheia învârtindu-se în ușă. Și-o închipuia pe Rosario ținând strâns mănunchiul de chei pentru ca clinchetul lor să nu răsune în casa învăluită
în liniște. Ușorul foșnet al izolatorului de ușă, pus de-a lungul întregului canat, ca să nu intre aerul rece de afară. Felul în care ținea clanța ca să nu scoată nici un zgomot când ușa se închidea. Pașii ușori, evitând fiecare treaptă care scârțâia.
Tocmai acea grijă a ei, acea nevoie de a se furișa, grija de a nu fi descoperită îl făcea să se întoarcă în pat cu câteva clipe înainte ca ea să intre. S-a convins singur că tăcerea ei ținea de pudoare, că grija ei de a nu fi descoperită însemna că regretă și că-i e rușine. Prima noapte a creat un precedent, pentru că după ce ea a revenit și s-a întins în pat, el a așteptat până când respirația i s-a liniștit și trupul i s-a făcut tot mai cald, iar când a fost sigur că ea adormise, s-a ridicat într-un cot și s-a uitat la ea și atunci nu a simțit altceva decât bucuria că era lângă
el, că se întorsese. Chiar dacă în fiecare noapte în care ieșise din casă, până în ziua când a născut, și-a propus să o aștepte plin de reproșuri, acuze, bănuieli și întrebări, acea primă noapte, deși el încă nu știa, fusese decisivă pentru a nu-i spune nimic, niciodată.
Și ce să-i fi spus? Ce să-i fi reproșat el, dacă atunci când o vedea dormind alături de el încă se mai întreba ce făcea o femeie ca ea lângă un nenorocit ca el, dacă
încă nu-i venea să creadă că-l alesese pe el, că încă mai erau împreună? Engrasi spunea că e un struț, că-și ascundea capul în nisip pentru a nu vedea problemele.
Dar Juan se simțea ca un rățoi, un rățoi îndrăgostit de o lebădă, care înțelegea că
destinul îi oferise ciudatul noroc al unei iubiri de neatins pentru alții, privilegiul
de a fi alături de o femeie extraordinară. Lângă ea se simțea invincibil, dar nu uita niciodată că în fond nu era altceva decât un rățoi mic și mototol lângă o lebădă maiestuoasă, un bărbat simplu, lipsit de cultură și de maniere, lângă o regină. Cum să o ia el la rost, cum să o oblige?
A doua oară când ea a ieșit, a fost atât de îngrijorat încât în zilele următoare abia s-a putut gândi la altceva. Unde mergea soția lui, cu paltonul peste cămașa de noapte și cu pantofii în mână? Unde putea merge o femeie însărcinată, în miezul nopții, într-un sat unde totul se închidea după ora nouă? Suspiciunile l-au înnebunit. Nu mai putea dormi nopțile, ziua era iritat, tot ce mânca se prefăcea în cauciuc atunci când înghițea și în fiere atunci când vomita. După a treia noapte în care Rosario a ieșit din casă, Juan s-a hotărât să meargă la doctor.
Când a fost însărcinată cu Flora și cu Rosaura, totul a mers bine, însă acum l-a speriat ceea ce i-a spus doctorul Hidalgo:
– Sarcina asta e mai deosebită, așa că lucrurile pot fi extrem de dificile pentru ea.
– Îi este pusă în pericol sănătatea?
– Nu, l-a liniștit doctorul, stă bine cu sănătatea, doar că se gândește prea mult la dietă; în plus, merge foarte mult pe jos, nu a prea luat în greutate, ceea ce ar putea fi dăunător unei sarcini ca a ei. Pentru că e un caz aparte, îi fac de două ori mai multe controale, ultimele analize au ieșit perfect, însă o sarcină ca a ei, cu destule particularități, înseamnă o adevărată provocare nu doar pentru corpul femeii, ci și pentru sufletul și mintea ei. Dar nu-ți face griji, Rosario e o mamă
bună și o să facă față situației.
Într-o noapte, după ce ea se întorsese și corpul începea să i se încălzească sub așternuturi, el a îndrăznit să șoptească în beznă:
– Sunt soțul tău și te iubesc. Indiferent unde mergi, aș putea veni cu tine.
Rosario nu a răspuns imediat. A întârziat cu răspunsul atât de mult încât a crezut că adormise sau că se simțea atât de rușinată încât nu avea puterea de a-i răspunde. Apoi, brusc, cu voce limpede și fermă, ea a spus:
– Niciodată.
Nu a mai reușit să adoarmă, a stat cu ochii în tavan și s-a tot gândit la cuvântul
acela, la ce însemna el și la amenințarea implicită pe care o conținea. Rosario a ieșit noaptea, aproape în fiecare săptămână din ultimele trei luni de sarcină. Juan nu a mai întrebat-o nimic. Apoi a născut și lumea s-a prăbușit, iar el s-a considerat singurul vinovat, pentru că, odată cu Amaia, s-a mai născut o fetiță
identică cu ea, dar pe care Rosario a făcut-o să doarmă pentru totdeauna. Deși s-a forțat să creadă că acea nenorocire fusese un accident sau, cum a zis doctorul Hidalgo, o criză de depresie postpartum, care avea să dispară treptat, ca un vis urât, totuși se întâmplase ca de multe ori în lunile posterioare nașterii Amaiei să-și găsească soția lângă pătuțul fetiței. S-a îndemnat să creadă că era vorba despre instinctul de protecție, cel care-i face pe atâția părinți să se ridice noaptea din pat ca să verifice dacă copilul lor respiră. Dar pe chipul ei, în privirea ei era ceva ce nu avea nimic de-a face cu grija, cu protecția, ci cu nesomnul și cu anxietatea în fața misiunii care o aștepta. O privea dezolat și, chiar dacă știa că nu avea să
ajute la nimic, îi șoptea cuvinte încurajatoare, asigurând-o că fetița va fi bine și că nu o să i se întâmple nimic rău. Își trecea un braț în jurul umerilor ei și o convingea să se întoarcă în pat, dar numai până în noaptea următoare.
Până la urmă s-a conformat, spunându-și noapte de noapte că ea nu avea să
meargă mai departe. Stând în capul oaselor în pat, aștepta de fiecare dată când ea se ridica și mergea la Amaia ca să-i șoptească vorbe întunecate, se îndemna să
creadă că fetița dormea și nu auzea nimic, până în momentul în care toate acele amenințări au prins viață în bezna cumplită a acelei nopți în care a trebuit să-și scoată fiica din casă pentru totdeauna.
Juan era genul de om conștient de limitele sale. Un om simplu, cu gânduri clare și ordonate, care țineau de munca lui, de întreținerea familiei, de responsabilitate și de împlinirea datoriei, și așa fusese de mic. Însă existau lucruri care-l depășeau, cu care nu se descurca. Pe Juan îl depășeau cuvintele, îi venea greu să
numească totul și nu înțelegea de ce fiecare obiect trebuia să poarte un nume.
Pentru că el era dintre cei care cred că lucrurile există numai atunci când le numești, că existau nenorociri care nu se vor petrece în viața și în casa lui dacă
nu le va numi. I-a reproșat violent lui Engrasi că-i spusese că obiectivul lui Rosario fusese să o omoare pe Amaia din ziua în care o născuse. A negat dând automat din cap, pentru a alunga acel gând insuportabil de îngrozitor. A oftat adânc, temător și mâhnit, a luat plicul galben care zăcea lângă el pe pat și l-a deschis, dând la vedere marginea de plastic, neagră, a unei radiografii. A scos filmul din plic și s-a uitat la imagine. Pe micuțul craniu al fetiței se vedeau două
îngrozitoare contuzii albe ce indicau locul impactului, înconjurate de pete cenușii până acolo unde cursese sângele. A închis ochii, a început să plângă, a aruncat radiografia pe pat și s-a ridicat hotărât în picioare.
*
Așa cum făcuse și cu doisprezece ani în urmă, s-a rugat ca ea să fie pe undeva, prin casă, să nu se fi întors încă în pat pentru că alunecase pe scări, sau pentru că
se simțea amețită ori indispusă. Chinuit de gândul că prefera ca ea să-și fi rupt vreun os, să fie rănită sau invalidă, prăbușită în laborator, orice, numai să nu fi început din nou să iasă. A verificat iarăși fiecare ungher al casei, știind prea bine că nu avea să o găsească. A luat cheile de la laborator și și-a pus un palton peste pijama. A ieșit în ceața întunecată a satului căzut în somn, deranjat doar de vuietul râului. A mers la laborator; a văzut de afară că era învăluit în beznă, dar chiar și așa tot a deschis ușa și a cercetat interiorul. Nu era acolo. Disperat, și-a sprijinit o clipă capul de canatul ușii, știind că nu putea face mai mult.
S-a oprit din plâns, tulburat de limpezimea unui gând. Asta trebuia să facă. Era hotărât; dar chiar și așa, atunci când a venit momentul să vorbească, vocea i-a sunat joasă și spartă de îngrijorare.
– Rosario, a șoptit tremurând, Rosario o s-o omoare pe fetița noastră.