– Nu s-a trezit, dar nu a mai făcut febră și arată mult mai bine, a spus Bull.
Amaia s-a așezat pe jos, lângă prici și a privit pe fereastră la întunericul care se lăsase peste mlaștini, bezna aceea în care locuitorii din bayou spuneau că văd pe acei fifolets plutind ca duhurile la suprafața întunecată a apei, sau pe micii lutins, spiridușii care profitau de somnul oamenilor, cailor și câinilor pentru a le tăia părul. A ascultat cu atenție sunetele nopții. Pe fundal, se auzeau zgomotele comesenilor din casa alăturată și a fost din nou uimită de capacitatea oamenilor de a-și relua viața de la zero. Dar a mai auzit și scârțâitul funiilor întinse cu care erau amarate casele între ele. I s-a părut că aude un murmur, apoi și-a dat seama că era vorba despre șopotitul cuiva care se ruga. Abia atunci a observat că
Médora nu se mai afla în încăpere. S-a apropiat de fereastră și l-a văzut pe tămăduitor, așezat pe veranda din spatele casei, lângă mormanul care era Médora, murmurând incantații cu palmele așezate peste ale ei.
– Ce e un gaueko?
Vocea lui Dupree a făcut-o să tresară în întuneric.
– Oh, ce m-ați speriat! Vă simțiți mai bine?
– Da, mult mai bine, i-a răspuns Dupree. Poate că încă nu era sută la sută
recuperat, dar vocea lui își recăpătase timbrul și forța obișnuite. Ce este un gaueko? a repetat. V-am auzit spunând asta ieri-noapte, în timp ce vă uitați pe fereastră la bezna din New Orleans.
Amaia și-a reluat locul dinainte, lângă el, în semiîntuneric. A scos un oftat care însemna că cedase.
– Gaueko, cei ai nopții, a spus. În locul meu de baștină, abundă legendele despre creaturi magice de toate soiurile, însă există două mari clase: cele ale luminii și cele ale întunericului. Din gaueko fac parte toate ființele întunericului, cele care bântuie prin păduri, pe străzi, făpturi făcute din întuneric, din moarte, din singurătate și care caută un ungher întunecat prin care să se strecoare în corpul omului. Legenda spune că pot umbla peste tot, dar numai până în zori, pentru că
imediat ce apare lumina noii zile, trebuie să se ascundă în grote sau sub pietre.
Legenda este atât de răspândită, încât multe dintre casele din zona mea sunt împodobite cu ciulini, eguzki-lore, adică florile-Soare. Conform legendei, zeița Mari le-a dăruit oamenilor această floare pentru a-și proteja casele de gaueko.
Pentru că imită aspectul soarelui, spiritele nopții nu intră în casele care au aceste flori. Mătușa mea a avut mereu o floare la ușa casei, pentru orice eventualitate.
– Știu la ce vă referiți, i-a răspuns el din beznă. În credința voodoo există un demon, numit Kalfou, care se așază pe pieptul victimei, în timp ce aceasta doarme, și o imobilizează, lăsând-o să fie conștientă de coșmarul pe care-l trăiește, dar fără să-i permită să se elibereze. Când eram mic, mătușa mea, Nana, mă obliga să dorm cu ferestrele închise, chiar dacă erau patruzeci de grade afară.
– Reținusem că ați spus că sunteți catolic…, a zis Amaia.
– Mama a fost catolică. După moartea părinților mei, m-a crescut Nana. Ea a insistat să continui să fiu educat în spiritul creștinismului și chiar mă însoțea uneori la slujba de duminică. Însă ea practică voodoo. Poate vi se pare ciudat.
– Nu, nici vorbă. Mătușa Engrasi își dă în cărți de Tarot, chiar dacă a absolvit facultatea de psihologie la Sorbona, în Paris. Așa că…
– Dar dumneata?
– Eu nu cred în chestiile astea. Respect orice credință, un investigator bun trebuie să o facă, dar nimic mai mult.
– Bănuiesc că nu a fost mereu așa, a presupus Dupree.
– După cum ați spus dumneavoastră, locul de baștină are asupra noastră o influență de neegalat, iar când vii dintr-un loc ca Baztán ții cont de legendele astea la fel de firesc precum cei de aici, din mlaștini. Ieri, în timp ce contemplam New Orleansul învăluit în întuneric, mi-am amintit de legenda asta și m-am gândit că, într-un fel, oricât ar veni zorii, făpturile nopții puseseră stăpânire pe oraș. Ce s-a întâmplat mai apoi nu a făcut decât să-mi confirme intuiția. New Orleans se află sub vraja perpetuă a nopții lui Samedi, exact ca în poveștile în care un vrăjitor rău pune stăpânire pe un oraș întreg și pe toți locuitorii săi.
– E o legendă frumoasă și interesantă. Dar atunci, lângă acoperișul prăbușit al casei familiei Allen, când v-am întrebat despre aceste legende, dumneavoastră
mi-ați spus că habar nu aveți de ele, că nu le știți, că nu vă amintiți…
– E adevărat, în parte. Aparțin de un loc și de un timp care nu mai are nimic de-a face cu viața mea, care nu mai contează pentru mine. Doar că, în ultimele zile, odată cu crimele compozitorului, cu reapariția lui Samedi, legendele acelea mi-au revenit în minte cu forțe proaspete, ca și cum s-ar fi stabilit niște conexiuni, chiar dacă știu că așa ceva e imposibil, între aceste legende, între amintirile din copilăria mea și ceea ce se întâmplă aici. Sunt, fără îndoială, într-o pasă proastă
care mă scoate din fire.
Dupree a tăcut câteva secunde înainte de a răspunde.
– Cel mai bun lucru la toate legendele astea este că, pe lângă anunțarea pericolului, întotdeauna există și modalitatea de a te proteja de rău sau de a lupta împotriva lui. Mereu există o floare solară pentru a lupta împotriva acelor gaueko, care, în ciuda puterii lor, nu sunt invulnerabili.
Amaia a tăcut, în lume nu exista eguzki-lore capabil să oprească acel rău.
– Sunt doar niște povești…, a răspuns ea, într-un târziu.
– Într-o zi, când Johnson ne-a vorbit despre locul dumneavoastră de baștină, i-
am cerut să-mi spună mai multe. Mi-a zis ceva despre o zeiță a fecundității văzută drept figură centrală a naturii, despre un stăpân al pădurii, despre o specie de sirene care trăiesc în apele râurilor și au picioare de rață.
Amaia a oftat.
– Da, dar sigur nu v-a spus că zeița aceea feminină mai este considerată și regina vrăjitoarelor, că bietele femei care i-au adus ofrande pentru a rămâne însărcinate sau pentru o recoltă îmbelșugată au fost acuzate, umplute de rușine și torturate pentru credințele lor. Cel mai mic și mai incredibil semn, cum ar fi priceperea la plante medicinale, moșitul vecinelor însărcinate, hotărârea de a nu te mărita și de a trăi singură, sau vorbitul cu animalele era suficient pentru a fi considerată vrăjitoare.
L-a auzit pe Dupree plescăind în întuneric.
– Dar asta nu s-a întâmplat numai în Pirinei; în toată Europa, în toată lumea, inclusiv în lumea nouă am avut rația noastră de isterie vrăjitorească: să nu uităm de Salem și de procesele lui. Dar dumneavoastră ce v-au făcut? Pentru că nici nu mai vreți să auziți măcar de locul acela.
Amaia a rămas tăcută în beznă, uitându-se spre locul unde stătea Dupree, de parcă l-ar fi putut vedea.
– Nu mă aflu aici din întâmplare, nu-i așa?
– Credeți în întâmplare? a întrebat Dupree în loc de răspuns.
Ea nu i-a răspuns.
Atunci el i-a adresat o nouă întrebare:
