– Credeți că oamenii, chiar dacă îi separă un ocean și mii de kilometri, sunt chiar atât de diferiți unii față de alții?
– Ce vreți să spuneți?
– Vreau să spun că dorințele, temerile și ambițiile oamenilor din toată lumea sunt aceleași. Istoria umanității este istoria spaimelor omului. Și atunci clar că apar mituri identice pentru a defini aceste spaime, pentru a le numi sau pentru a
încerca să le controleze. Cred în nebunii. Cred în modul natural prin care mintea noastră stabilește instinctiv conexiuni, poate nu foarte logice, însă cu siguranță
practice pentru a supraviețui. Cred în acest gen de investigație care are mai mult de a face cu a simți visceral, decât cu niște baze de date reale. Dumneata ai numit-o „variabile latente“. Variabilele care nu se observă direct, ci care sunt induse de alte variabile, care într-adevăr se văd. Exact așa cum pentru dumneata variabilele latente indică faptul că acest criminal, compozitorul, a mai comis crime și înainte, și că acele crime erau niște repetiții, variabile care ne-au condus la Martin Lenx. Exact așa cum pentru Scott Sherrington au indicat faptul că în zonă exista un atacator, chiar dacă toate datele reale vorbeau numai despre niște tinere fugite dintr-o zonă moartă. Exact așa cum tot ce se întâmplă aici face să vă
apară în minte variabile latente legate de conceptele pe care le utilizați, poate sub alt aspect, dar care nu vă lasă să nu vă gândiți că există o legătură.
– Nu mi-a fost de mare folos în privința compozitorului.
El a oftat în întuneric.
– Nu vă bateți capul cu asta. Mai bine încercați să dormiți. Mâine-dimineață, la prima oră, plecăm spre Le Grand, sau ce o mai fi rămas din locul acela; iar dacă
vreodată a fost nevoie de capacitatea de a observa variabile ascunse, atunci ziua de mâine va fi un exemplu.
Descurajarea a răzbătut din vocea ei:
– Eram atât de convinsă…, încât acum, când mă văd obligată să recunosc această orbire, această rătăcire, mă simt nesigură, mă face să mă întreb dacă nu cumva greșisem încă de la început. Poate că nu sunt instrumentul de care aveți nevoie.
Charbou a intrat, precedat de raza lanternei lui.
– Salazar, Johnson vă roagă să veniți, e important.
L-a urmat pe Bill pe lângă mlaștina care mărginea casele, iar apoi, sărind din barcă în barcă, a ajuns la Clive și Annabel. Lumina cabinei de comandă a făcut-o să mijească ochii.
– Salazar, i s-a adresat Johnson imediat ce a văzut-o, verișoara lui Annabel a reușit, din golf, să sune la Nola, am intrat în legătură cu secția de urgențe, tocmai
vorbim cu coordonatorul Bernard Antée, bănuiesc că vi-l amintiți, cel de la centrul Marina Tower.
Amaia a făcut semn că da.
Johnson a apăsat butonul microfonului și a vorbit:
– Bernard, lângă mine se află subinspectoarea Salazar. Sunteți atât de amabil încât să repetați ce ne-ați spus?
Vocea metalică și ușor spartă din pricina distanței s-a auzit în difuzoarele din cabină.
– Bună, domnișoară subinspectoare, mă bucur să aud că sunteți bine. În urmă cu numai două ore, o echipă de la Garda Națională din Texas a dat peste o casă din apropiere de piața Jackson, în care au găsit o familie formată din șase membri, toți morți prin împușcare. Imediat ce i-au găsit, ne-au sunat ca să anunțe poliția, iar când am auzit despre ce e vorba, m-am gândit imediat la voi.
Amaia a căscat gura și a tras aer cu disperare, copleșită. S-a întors spre Johnson, care încuviința expectativ dând din cap, în timp ce Charbou o privea uluit.
Agitată, și-a umezit buzele în timp ce încerca să-și pună ordine în gândurile și întrebările care-i dădeau buzna în minte.
– Domnule comandant Antée, cred că este vital să putem sta de vorbă cu echipa care i-a găsit.
– Mă tem că va fi imposibil. Dacă vor intra din nou în legătură cu noi, o să fac tot ce pot pentru a vă pune în contact, însă merg din casă în casă pentru a-i salva pe oameni. Mai multe corpuri ale armatei au ajuns astăzi în oraș și se știe deja că
mâine-dimineață, la prima oră, va începe evacuarea totală și obligatorie a orașului. Vor pleca autobuze și camioane înspre toate statele învecinate, iar după
ce fiecare casă va fi verificată, toate echipele de salvare au primit ordin de a facilita evacuarea. Însă așa cum v-am spus, văzând cât de mare este coincidența cu datele pe care ni le-ați dat, am încercat să aflu cât mai multe. Sper să vă fiu de ajutor.
Amaia a pufnit. Tot e mai bine decât nimic. A apăsat butonul microfonului și a zis:
– Ce ați aflat?
– Două femei, o fată, un bărbat și doi băieți adolescenți. Una dintre femei era în vârstă. Toți împușcați în cap. Toate corpurile aliniate cu capul în aceeași direcție, dar nu mi-au spus în care… Lângă bărbatul adult au găsit un revolver.
– Au spus cumva că locuința se poate să fi fost verificată înainte?
– Da, chiar da, însă le-a atras atenția că marcajul era cel al echipei lor, deși erau siguri că nimeni din divizia lor nu trecuse mai devreme pe acolo.
– La fel ca în Jefferson, a șoptit Johnson.
Amaia și-a mușcat buzele înainte de a întreba. Chiar dacă știa că era destul de puțin probabil ca vreunul din echipă să fi observat așa ceva, totuși simțea nevoia să întrebe:
– Domnule comandant, vă amintiți dacă au pomenit ceva despre o vioară aflată
la locul crimelor?
– Nu, nu au zis nimic despre așa ceva.
– Acum urmează întrebarea cea mai importantă, domnule comandant. V-au spus de cât timp erau morți?
– În privința asta pot să vă ajut, a spus el, însuflețit de ideea că se putea face util.
