În echipă se află și un medic. Când au sunat, au spus că erau morți de cel mult două–trei ore.
Amaia i-a privit pe Johnson și pe Charbou, copleșită de ceea ce auzise. A ridicat microfonul și a apăsat din nou butonul.
– Domnule comandant Antée, știți ce măsuri s-au luat la scena crimei?
– Locuința a fost sigilată ca loc al crimelor. N-are rost să vă mai spun că nu s-au prelevat nici un fel de probe criminalistice, nici cadavrele nu au fost mutate, însă
locul e sigilat, asta fiind tot ce se poate face deocamdată.
– Mulțumesc, domnule comandant. Ne-ați fost de foarte mare ajutor.
Înainte de a închide cu totul, i-a mulțumit verișoarei Paula, din Cocodrie, apoi s-a întors spre ușa cabinei și l-a văzut pe Dupree, care auzise toată convorbirea.
I s-a adresat direct lui:
– Trebuie să ne întoarcem, trebuie să văd familia aia…
El a privit-o cântărind cererea ei.
– Pescuitorii fac ultimele pregătiri, înainte de venirea zorilor plecăm la Le Grand, ca să le căutăm pe surorile lui Jacob. Dacă există vreo posibilitate de a le mai găsi, acum e momentul, căci pe măsură ce vor trece orele, va fi tot mai greu.
Nu am ajuns la timp pentru a o salva pe Médora, dar știm că le țin o vreme, înainte de a le face să dispară pentru totdeauna. Nu pot pleca acum, știind că și ele pot sfârși ca Médora Lirette. O să le căutăm. Apoi, indiferent de rezultat, ne întoarcem la New Orleans.
– Dar…, a încercat ea să protesteze.
Înțelegea ce voia Dupree, însă răsturnarea de situație demonstra că acum compozitorul se afla la New Orleans, că ea avea dreptate. Se simțea ca un copoi care a amușinat o urmă și nu-l mai interesează nimic altceva decât prada pe care o caută.
Dupree știa asta, așa că i-a zis:
– El nu o să plece nicăieri, deocamdată. Dacă e isteț, și este, va ieși din oraș
amestecat printre refugiați, atunci când armata va începe evacuarea totală. Ați auzit ce a spus Antée, evacuarea va începe cu bolnavii și cu răniții.
Compozitorul va reuși să urce într-un autobuz abia peste câteva zile. Am nevoie de dumneavoastră aici, a spus întorcându-se spre ușă și ieșind pe puntea de comandă.
– Domnule agent Dupree, l-a reținut ea.
– Da?
– Ați avut dreptate. Tucker habar nu are de nimic.
El a zâmbit în întuneric.
57. Briciul lui Occam
Florida
Tucker aștepta deja de ceva vreme. Începea să se simtă agitată și de cel puțin două ori s-a întrebat dacă e mai bine să aștepte în încăpere, așezată pe canapeaua tare, din imitație de piele, sau în picioare, la ușă. A mers până la masa pe care cineva pusese apă, cafea și biscuiți dulci și sărați. S-a hotărât să se întoarcă la locul ei pentru a nu părea nesigură în ochii lui Emerson, cel care nu se mișcase de la locul său de când venise și se prefăcea că răsfoiește o revistă, dar de fapt îi studia fiecare mișcare. Dumnezeu îi era martor că îl suporta tot mai greu pe individul ăla. Tocmai se așezase și ea când un bărbat, probabil secretarul, a deschis ușa și apoi a făcut doi pași în spate, ca să intre Rosenblant. Senatorul republican de Florida, Stephen Rosenblant, era un bărbat impresionant. Înalt și cu ceva kilograme în plus, avea pielea feței aspră și bronzată, așa cum au toți cei cărora le place viața în aer liber și stau prea mult la soare. În schimb, era îmbrăcat elegant, cu un costum maroniu, croit impecabil, ce-i scotea și mai mult în evidență pielea bronzată în exces. Părul des, scurt și pieptănat pe spate îi era dat cu gel, ceva ce Tucker nu mai văzuse de ani buni la un bărbat. A recunoscut mirosul cleios al briantinei.
– Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați, a spus intrând valvârtej. A durat mai mult decât crezusem inițial. Doctorii mi-au dat voie să-l văd pe ginerele meu.
Tucker i-a zâmbit în timp ce-i strângea mâna și se gândea să-l certe mai târziu pe Emerson pentru că permisese așa ceva. Ar fi trebuit ca ei să vorbească primii cu deținutul, imediat ce ar fi fost deconectat de la aparate. Pe de altă parte, s-a gândit și la gardianul care-l păzea pe Nelson și și-a dat seama că nimeni nu ar fi îndrăznit să se opună dorinței unui senator de Florida.
Mai târziu, derulând în minte conversația, avea să se certe singură pentru că nu-i atrăsese atenția faptul că senatorul spusese „ginerele meu“.
Senatorul a luat loc pe canapea, fără să-i facă semn și ei să se așeze. Bărbatul
care-l însoțea i-a întins un dosar cu coperte maro și senatorul l-a luat cu mâinile lui mari.
– Deci dumneata ești agenta Stella Tucker, de la FBI, cea care a condus operațiunea de salvare a fiicei mele și a nepoților mei și l-ați băgat în spital pe ginerele meu.
Ea a încuviințat cu fermitate, ținându-și mâinile la spate, conștientă de supărarea lui Emerson că nu fusese pomenit deloc.
– Spuneți-mi, agentă Stella Tucker, credeți că sunt tâmpit?
Tucker l-a privit descumpănită, simțind cum zâmbetul pe care-l exersase îi îngheață pe buze, iar Emerson era brusc numai ochi și urechi, fără să mai pară
atât de supărat.
– Bineînțeles că nu, domnule, a reușit ea să îngaime.
– Am întrebat doar, altfel cum ați fi putut crede că nu am făcut cercetări ca să
văd cine e Brad Nelson, după ce fiica mea s-a îndrăgostit de el? Un om fără chip, fără identitate, scăpat ca prin minune dintr-un incendiu și fiica unui senator.
Normal că am făcut investigații; și știți ce am aflat? Nu numai că era curat, dar era și un om bun, care trecuse peste nenorociri de care puțini oameni au parte în viață. Încă de atunci am avut o relație excelentă cu el. Nu vă imaginați că nu știu că este un bărbat dur, un sălbatic, dacă vreți. Dar și eu sunt așa și respect genul acesta de oameni, cu condiția să fie capabili de a se controla și de a-și canaliza forțele pentru a face ceva bun. Și ani în șir, exact așa a făcut. Apoi s-a întâmplat ceva…, poate că din pricina slujbei sale, sau că pur și simplu a sfârșit prin a-și da arama pe față… Ginerele meu a greșit față de fiică-mea, iar ea este la fel de curajoasă ca mine. L-a făcut să plătească scump, ceea ce mi se pare corect. Însă
îl apreciez pe Nelson, așa cum și el mă apreciază pe mine. Când a văzut că viața lui se duce de râpă, a venit la mine ca la un tată și mi-a cerut ajutorul. Și știu că
