– Nu mai mergem și gata, a spus hotărât cel mai în vârstă dintre ei.
– Dar de ce? Nu înțeleg ce v-a apucat acum, s-a plâns Bull.
– Nu mergem mai departe pentru că e periculos, le-a explicat pescarul.
Johnson, care se apropiase de ei și-i măsura cu privirea, a zis:
– Nu mă luați cu așa ceva. Sunteți niște bărbați duri, acadieni adevărați, crescuți în mlaștini, pescari. Știați că vrem să dăm de Le Grand. Ce s-a întâmplat?
Clive a privit cu jind în urmă la drumul parcurs, timp în care celălalt a răspuns:
– Tunetele…
– Tunetele? Vă temeți de furtună? a întrebat Johnson, nevenindu-i să creadă.
Cel mai vârstnic a părut jignit.
– Nu înțelegeți, e vorba despre tunete, tunetele astea nu sunt obișnuite. Uitați-vă
la cer.
Cu toții au privit spre cer, mijind ochii din cauza luminii puternice.
– Vedeți vreun nor negru? Vedeți vreun nor din care să se reverse ploaia? a întrebat pescarul uitându-se la tămăduitor.
– Furtuna e încă departe, a intervenit Bull, fără să-i lase timp să răspundă.
– Nu, e chiar deasupra noastră. N-ați auzit tunetele? Ultimul a cutremurat pământul, a insistat pescarul.
– Bine, e deasupra noastră, a acceptat Bull. Și ce?
– E de rău augur, a răspuns Clive pe un ton grav. Toată lumea știe asta, a adăugat, privindu-l în față pe tămăduitor.
Bull i-a privit șocat.
– Tunetele sunt de rău augur?
– Aceste tunete, a spus omul ridicând pușca spre cer. Cerul e senin, nu există nici un nor de ploaie, nici cel mai mic semn. Dacă tună când cerul e așa, atunci e de rău.
– Când apar asemenea semne, e mai bine să te oprești, a spus celălalt pescar.
– De ce? a întrebat Bull, pe un ton ușor ironic. Ce se poate întâmpla?
Pescarii au făcut un schimb de priviri înainte de a răspunde.
– Se spune că dacă umbli prin mlaștini și auzi un tunet pe vreme senină, trebuie să te întorci. Spiritele mlaștinilor țin sfat; dacă le deranjezi aventurându-te pe teritoriul lor, te vor cufunda într-un somn de cel puțin o sută de ani.
– Rip van Winkle, a spus Dupree, făcându-i pe toți să se uite spre el. Povestirea scrisă de Washington Irving.
– Vedeți? a spus Johnson. E o poveste, atât.
– Însă e la fel de adevărat, a continuat Dupree, că Irving a scris povestirea după
ce s-a documentat asupra vechilor credințe și legende din munți. Aceeași teamă
primind nume diferite, în zone diferite, a spus privind-o pe Amaia, însă ea își pierduse privirea în zare, ca și cum ar fi ascultat ceva din depărtare, fără să fie atentă la discuția celor prezenți.
Își amintea alte tunete.
– Tunetele sunt semnul clar că nu trebuie să mergem mai departe, a conchis pescarul. Credeam că știți unde mergeți, dar, când colo, ne călăuzește un zombie…
– E o femeie bolnavă, a intervenit tămăduitorul, victima unei răpiri, captivă zece ani și cel mai rău este că e captivă în continuare. Nu a ales ea să fie așa. Puțin respect, vă rog.
Pescarii și-au lăsat privirile în jos, dar nu s-au mișcat de la locurile lor.
Tămăduitorul s-a întors și a mers până lângă Médora.
Dupree i-a măsurat cu privirea pe pescari, a plescăit nemulțumit și li s-a adresat ca și cum și-ar fi pierdut răbdarea:
– Nu contează, plecați, dacă asta vreți, așteptați-ne la barcă. Nu mai putem pierde timpul, viața unor fetițe depinde de cât de repede ne mișcăm.
– Nici vorbă, a intervenit Charbou, care nu scosese un cuvânt până atunci. Dacă-i lăsăm pe ăștia doi mototoli speriați să se ducă la barcă, în clipa când va tuna din nou vor fugi mâncând pământul și ne lasă cu buzele umflate.
Dupree i-a privit întrebător pe cei doi pescari, dar amândoi și-au ferit privirea.
– Îmi pare rău, prieteni, dar trebuie să continuați, nu mai puteți da înapoi, a spus Bull, punând capăt discuției.
– Suntem arestați sau ce? a întrebat Clive.
