Speriată, a revenit la copac.
– Unde e, Ipar? l-a întrebat pe câine.
Însă Ipar își concentra toată atenția la înaintarea a ceea ce mișuna în adâncul pădurii. O privea scurt, ca să vadă unde este, apoi, lătrând furios, se mișca
înainte și înapoi.
Încă un tunet a răsunat ca o bombă, făcând să vibreze pământul de sub picioarele ei. Amaia și-a înălțat privirea, dar nu a văzut altceva decât mantia aceea de pâclă
din înalt care nu te lăsa să vezi cerul.
Colegii ei de drumeție și-au dat seama de absența ei la zece dimineața, când s-au oprit pentru gustare. Șefului de grup, Javier Atienza, i-a luat vreo opt minute pentru a sta de vorbă cu cei cincizeci de oameni de care răspundea, dintre care cei mai mulți erau părinți cu copii și făceau parte cu toții din organizația Aranza, o comunitate de iubitori de drumeții. Locuiau aproape toți în Pamplona, orașul din apropiere, chiar dacă, la fiecare sfârșit de săptămână, foloseau drept punct de plecare micuța localitate Elizondo, de unde o porneau pe dealuri, conduși de un alpinist care, după ce în tinerețea lui făcuse vreo trei–patru vârfuri de opt mii de metri, acum își dedica viața încercării de a crește interesul tinerilor pentru drumeții.
Atienza și-a trecut mâna aspră peste fața ridată și a înjurat cu voce tare, frustrat de faptul că nu fusese mai atent. De obicei era atent, mai ales că Amaia era singura fetiță care venea cu ei neînsoțită. Mătușa ei, pe care o cunoștea de pe vremea când amândoi erau tineri, i-o dăduse în grijă, pentru că operațiile recente la genunchi o împiedicau să mai urce. I-a mărturisit că se simțea vinovată pentru că o tot bătuse la cap pe fetiță să iasă din casă și tocmai acum, când se hotărâse, ea nu putea să o însoțească. Atienza a liniștit-o, i-a promis că va sta cu ochii pe ea, că fetița o să se simtă bine, avea să descopere locuri de o frumusețe extraordinară și să-și facă prieteni. Javier și-a zis că nimerise două din trei.
Tăcută și solitară, totuși se vedea pe ea că se simțea bine, cu aparatul foto mereu la gât, fotografia fluturi, ciuperci, flori… Bucuria ei era evidentă, dar ezita să-și facă prieteni. Evita compania celorlalți și mergea cu câțiva metri mai în față sau mai în spate. În timpul primelor drumeții, unii s-au arătat curioși în privința ei, câteva fetițe au încercat să intre în vorbă cu ea, unii părinți au invitat-o să stea cu ei când se opreau ca să mănânce. Dar Amaia căuta un copac mai retras, se sprijinea cu spatele de el, scotea din rucsac sendvișul pregătit de mătușa ei și-l mânca stând cu privirea pe coroanele copacilor. El îi dădea pace, știa că există
nenumărate modalități de a te apropia de pădure, iar unii, privilegiații, o făceau așa, în tăcere, ca și cum s-ar fi împărtășit, ca și cum ar fi auzit o voce care, în ciuda hățișurilor, le șoptea niște cuvinte numai de ei înțelese. Era convins că,
odată cu trecerea anilor, Amaia avea să ajungă una dintre acele persoane, demne de toată admirația, care preferă să facă drumeții singure și în relația lor solitară
cu pădurea își găsesc un soi de fericire indescriptibilă ce se reflectă pe chipurile lor când se întorc acasă, strălucind de lumină, de parcă ar fi avut parte de o minune.
Cineva și-a amintit că ultima dată când o văzuse fusese în jur de nouă dimineața.
Nu puteau fi siguri, pentru că Amaia obișnuia să rămână în urmă pentru a fotografia orice îi atrăgea atenția din ambele laturi ale potecii. Știind asta prea bine, Atienza își tot întorcea capul după ea, până când o vedea venind în fugă, ținând aparatul de fotografiat ca să nu se lovească cu el și alăturându-se din nou grupului. Era destul de sigur că o văzuse reintegrându-se grupului cel puțin o dată. Înainte de prânz, o echipă condusă de tatăl ei a pornit să o caute. I-au strigat numele pe pășuni și în adâncul pădurii, au scotocit pâraiele și cascadele, grotele și scorburile copacilor, stânile și cabanele, foișoarele vânătorilor, râpele… Singurele răspunsuri au venit din partea tunetelor răsunând din cerul acela ciudat de alb. Apoi s-a lăsat seara, iar Juan Salazar a fost cuprins de indignare când voluntarii s-au retras, oarecum mulțumiți că aveau un motiv să o facă. O fetiță e o fetiță, dar aceea era o fetiță ciudată, fiica familiei Salazar, cea care nu vorbea cu nimeni și nu avea prieteni. În plus, tunetele căzând dintr-un cer fără nori erau de rău augur. Semn evident că stăpâna furtunilor se întorcea la Baztán.
Juan Salazar le-a mulțumit că îl ajutaseră să-și caute fiica. Bărbații au murmurat câteva cuvinte de regret și de îmbărbătare, apoi s-au întors la casele lor, rușinați, fără îndoială. Salazar a continuat căutarea, împreună cu vreo șase vânători, câțiva ciobani, polițiștii din Elizondo și Javier Atienza, care, chinuit de vină și palid ca un mort, refuzase să mai bea sau să mai mănânce până când aveau să o găsească pe fetiță. La opt seara, întunericul era deplin. Atunci a izbucnit furtuna.
Ipar mai avusese parte de alte furtuni. Nu-l speria zgomotul tunetelor, nici lumina fulgerelor, însă îl îngrijora ce se ascundea în adâncul pădurii. Ploaia înghețată cădea peste Amaia. Fetița s-a ghemuit tremurând sub gluga gecii îmbibate de ploaie. Apa curgea, ca printr-un jgheab, pe mâna învinețită de frig, înfundată în blana de pe gâtul lui Ipar. Nu se zărea nimic, în afara momentelor în care fulgerele brăzdau cerul, iluminând bezna. Atunci, ca și cum ar fi căpătat puteri noi, Amaia își relua mersul pe cărarea întipărită în minte în acele
străfulgerări de lumină. Ipar simțea că fetița era foarte obosită. Uneori, ca acum, se dădea bătută și se așeza pe jos ca să se odihnească și atunci el se apropia, ca să-i țină cald, simțind cum temperatura corpului îi scădea și inima îi bătea mai rar. Amaia închidea ochii, îl îmbrățișa, se sprijinea de gâtul lui și ațipea, dar numai câteva secunde, după care se trezea speriată și agitată. Ipar știa că nu era bine să doarmă în ploaie, dar când se porneau din nou la drum, fetița alegea direcția greșită, oricât de mult încercase el să o ghideze ca pe o oaie rătăcită, și alegea de fiecare dată să se îndrepte spre nord, de parcă ar fi ascultat de făptura întunecată ce se ascundea în adâncul pădurii și care, pe nesimțite, continua să-i ghideze Amaiei pașii. Ipar nu prea avea ce să facă în afară de a rămâne alături de ea, ciulind urechile la mișcările din desișuri, mârâind și lătrând din când în când, pentru a-l avertiza pe cel care le dădea târcoale că nu se poate apropia, cel puțin nu atât timp cât el, Ipar, era acolo.
62. Le Grand Bayou
Mlaștinile
Miercuri, 31 august 2005
Dând ocol proprietății, au găsit intrarea. Ușa era larg deschisă, dar, spre deosebire de celelalte acareturi, aceasta era sprijinită cu o creangă. Imediat ce au trecut pragul, Médora s-a ghemuit lângă perete, ca un șoricel. Ca și cum ar fi fost hărțuită de amintiri, privea îngrozită pereții decorați ai casei. Capetele împăiate de pume, mistreți, caimani și crocodili zăceau pe suporturile lor de la jumătatea peretelui până aproape de tavan, acolo unde se vedeau urmele lăsate de ape.
Părul animalelor era mâncat de molii și mat de la scurgerea timpului și chiar dacă arșița din ultimele zile îl uscase, părea să stea lipit de capetele animalelor, plin de lut și mizerie, făcându-le să pară răpciugoase și bolnave într-un mod respingător. Existau două mese mari, înconjurate de bănci răsturnate. Numai tăbliile se ițeau din apă, dar și ele erau acoperite de nămol. Linia apei era acum exact sub cele șase ferestre pătate cu noroi. În comparație cu lumina strălucitoare de afară, încăperea părea întunecată. Geamurile rezistaseră ca prin minune, chiar dacă erau atât de pline de noroi încât lumina abia trecea prin ele. La jumătatea încăperii se vedeau grinzile care susțineau tavanul; cealaltă jumătate era ocupată
de o supantă la care ducea o scară cu două rampe. Ușa din capul scărilor era deschisă; de acolo le-a ajuns la urechi, în ciuda răpăitului ploii pe acoperiș, sunetul inconfundabil al unei melodii fluierate. Aproape imediat, fără ca ei să
apuce să-și revină din surpriză, în capul scărilor a apărut un bărbat. Era gol de la brâu în sus, mergea cu spatele și tot așa a început să coboare scara, târând ceva ce părea a fi o prelată care se lovea sec de fiecare treaptă. Cu armele îndreptate spre el, toți așteptau semnalul lui Dupree. Médora a început să urle, țipătul ei a fost ca al unui animal prins în capcană, în timp ce se mișca spasmodic, de parcă
ar fi vrut să scape sau ar fi fost în agonie. Omul de pe scări s-a oprit din fluierat, s-a întors spre ei și a lăsat din mâini capetele prelatei, dezvelind astfel cadavrul unei tinere cu părul lung și negru, împletit în codițe, care a continuat să alunece pe scară din inerție, cu capul bufnind la fiecare treaptă; părea că, într-un fel, îl
urmărea pe sechestratorul ei. Acesta a încercat, în primul moment, să urce spre supantă, însă cadavrul alunecând pe trepte îi bara drumul. Jason Bull și unul dintre pescari au tras, dar amândoi au greșit ținta. Bărbatul se mișca extrem de rapid; și-a scos arma prinsă la cureaua pantalonilor și a tras de mai multe ori, nimerind animalele moarte în urmă cu decenii și făcând ca părul lor mat să
zboare închipuind un arc de cerc, odată cu rumegușul și talașul ce cădeau ca o ninsoare peste Médora. Bărbatul s-a repezit pe trepte în jos, dar înainte de a ajunge la rampa de jos a scării, pe podest, Charbou l-a interceptat aruncându-se asupra lui; balustrada s-a rupt și amândoi au căzut la un metru de apă. Au început să se lupte corp la corp, printre țipetele celorlalți, care încercau să
țintească spre bărbat, cerându-i să se predea. S-au auzit mai multe împușcături, amortizate de apa mâloasă, apoi bărbatul a rămas nemișcat peste Charbou, care l-a împins la o parte și apoi s-a îndepărtat de zona în care sângele începea să
coloreze apa întunecată.
Médora încetase să mai țipe. S-au întors spre ea și au observat că tămăduitorul îi acoperise capul cu jacheta lui. Părea că asta o liniștea. Stătea nemișcată, lipită de perete, susținându-se cu greu pe picioarele osoase. Semăna cu o pasăre mare, râioasă și jumulită, acoperită cu o glugă. Dar se calmase. Se clătina înainte și înapoi, scoțând sâsâitul acela de țeavă spartă. Pansamentul era murdar și o pată
maronie marca locul rănii deschise.
– O, Dumnezeule! a exclamat tămăduitorul.
A alergat spre ea și a reușit să o prindă exact în momentul în care picioarele au lăsat-o. Stând în genunchi în apă, tămăduitorul și-a trecut un braț în jurul umerilor scheletici ai Médorei, chinuindu-se să-i țină capul deasupra nămolului.
Cu cealaltă mână încerca să oprească hemoragia, care, ca o pată de cerneală
roșie, se extindea pe țesătura udă a acelei absurde cămăși de noapte înflorate.
Tămăduitorul dădea din cap neputincios în fața unei asemenea nedreptăți, privindu-i chipul devorat de moarte, un chip pe care chiar atunci, la sfârșit, o minunată, chiar dacă stinsă, lumină a început să strălucească în ochii muribunzi ai acelei copile căreia i se furase viața. Médora nu țipa, nu striga, dar și-a mișcat buzele ca și cum ar fi încercat să spună ceva. Răpăitul ploii pe acoperiș l-a obligat pe tămăduitor să-și apropie urechea de buzele ei ca să o audă. Trupul i-a alunecat din brațe, iar abdomenul Médorei s-a scufundat în apa murdară. Dupree și Bull au îngenuncheat lângă tămăduitor, ajutându-l să susțină la suprafața apei capul și bietele oase ale tinerei. Tămăduitorul i-a pus o mână pe frunte și cealaltă
pe piept, rostind încontinuu incantații. S-a aplecat din nou, aproape că și-a lipit
fața de gura înspăimântătoare a fetei în încercarea de a auzi ce spunea. A continuat să se roage pentru ea, chiar și după ce puțina lumină din ochii ei se stinsese pentru totdeauna.
Dupree i-a ajutat să o întindă pe una dintre mese, fără să-și ia ochii de la scară.
Corpul fetei se oprise aproape la începutul scărilor; unul dintre picioare îi alunecase într-o parte făcând ca trupul să se răsucească și să rămână înțepenit între cei doi stâlpi ai balustradei.
