– Nu, a răspuns Charbou. Dar dacă insistați să rămâneți aici, vă leg cu cătușele de copacii ăștia plini de furnici de foc și atunci nu aveți decât să așteptați până ne întoarcem.
Au început să înainteze, cu chiu, cu vai.
Pajiștea se sfârșea brusc, mărginită de arbuști stufoși, care formau o barieră
naturală, de două ori mai înaltă decât un stat de om. Încă un tunet a răsunat deasupra lor, exact în momentul când au ajuns la gardul viu. Pescarii s-au uitat îngroziți unul la celălalt. Médora s-a strecurat printre ghimpii care i-au zgâriat pielea, iar toți ceilalți au urmat-o. După câțiva pași, s-au trezit în fața unui gard de sârmă care împrejmuia ceea ce părea să fie o proprietate imensă.
– Aveți în față fosta plantație Le Grand Bayou, a murmurat Dupree.
Mereu în urma Médorei, au dat ocol proprietății. Bull i-a făcut semn lui Dupree, atrăgându-i atenția asupra locurilor unde se aflau camere de supraveghere, dar după ce le-a văzut mai de aproape și-a dat seama că mai toate păreau nefuncționale din cauza furtunii. Erau acoperite de licheni și de buruieni, iar unele zăceau într-o poziție total nefirească pentru rolul lor de a supraveghea.
Gardul era spart în mai multe locuri, poarta principală atârna scoasă din balamale, cele două bucăți ale ei erau susținute cu un lanț gros, de care era prins un lacăt ce părea destul de nou. Oriunde te-ai fi uitat în jur, existau semne că
întreaga zonă fusese sub ape până în urmă cu câteva ore. Médora a trecut de poartă și s-a strecurat printre arbuștii care flancau intrarea principală. A găsit o spărtură în gardul de sârmă, suficient de mare încât să poți trece târâș prin ea.
Firava Médora s-a întins în noroi și, târându-și piciorul fracturat, a trecut de cealaltă parte. Pe teritoriul proprietății, apa ajungea până la genunchi, însă toate semnele indicau că nivelul apei fusese mult mai mare; chiar dacă scăzuse în
ultimele ore, apa băltea încă pe terenul care forma o depresiune naturală, iar Amaia a fost sigură că terenul acela, în alte vremuri, fusese folosit pentru plantații specifice solului umed. Se putea spune că bayou își ceruse drepturile asupra terenului care-i purta numele, iar Amaia și-a imaginat că el fusese probabil stăpânul primitiv al locului, până să vină omul să-l domesticească.
Suprafața apei era nemișcată, întunecată și amenințătoare, ca o uriașă oglindă
neagră. În depărtare, se vedeau cel puțin cinci acareturi care înconjurau clădirea principală. Prima construcție era fără etaj, dreptunghiulară, semănând cu grajdurile vechi și era burdușită cu canistre metalice și de plastic, de diferite mărimi și culori. Nu era nimeni acolo.
Pe măsură ce înaintau, senzația că proprietatea fusese abandonată în grabă căpăta tot mai multă forță. Nu se mai vedea nici o altă mașină, în afară de un Jeep cu capota ridicată. După ce s-au apropiat, au observat că motorul era acoperit cu noroi. Dar chiar și așa, au dat ocol, cu mare atenție, acareturilor, mergând de-a lungul gardului, acolo unde arbuștii înalți îi apărau de eventualele priviri ale cuiva din casă. Bill și Bull au luat-o într-acolo, târându-l după ei pe unul dintre pescari, iar Johnson și Amaia l-au dus cu ei spre grajduri pe al doilea pescar.
Ceilalți din grup i-au așteptat până s-au întors. Nu găsiseră nici o urmă de prezență umană. La capătul proprietății era o gheretă, probabil pentru paznici.
Médora a luat-o într-acolo, urmată de Amaia, tămăduitor și Dupree. Drumul era un chin. La fiecare pas, cizmele li se afundau în nămolul de sub apă. Amaia încerca să scape de senzația că cineva, sau ceva, o trăgea în adâncuri, o forță de aspirație imensă care își cerea drepturile, o ofrandă cuvenită mlaștinii. A încercat să se calmeze, în timp ce un alt tunet a făcut ca aerul să vibreze în jur, ca de la undele unei explozii.
„Vine Doamna“, i-a răsunat corul grecesc în cap.
Au ajuns la o clădire ciudată care, văzută din apropiere, părea să fi fost abandonată de mult timp. Pe pereții clădirii, lipsiți de ferestre, se putea vedea că
apele ajunseseră până aproape de acoperiș.
Un alt tunet a străbătut aerul și a început să plouă cu picături mari ce se revărsau din cerul care continua să fie la fel de strălucitor și cețos ca până atunci. Ploaia era călduță și în mai puțin de treizeci de secunde i-a udat pe toți până la piele.
„Vine.“
61. Fatalitate
Elizondo
Când Amaia Salazar avea doisprezece ani, s-a pierdut în pădure timp de șaisprezece ore. Au găsit-o în zorii zilei, la treizeci de kilometri, în direcția nord, de poteca de la care se abătuse. De câte ori era întrebată, răspundea că nu-și mai amintea mare lucru. Dar era capabilă să vorbească detaliat despre fiecare dintre emoțiile și senzațiile, sentimentele și temerile pe care le simțise cât timp a stat în pădure. Mai întâi panica, atunci când și-a dat seama că se rătăcise. Apelul la bunul-simț care-i spunea că avea să regăsească poteca. Apoi a trebuit să admită
că se pierduse, exact ca personajul principal dintr-una dintre poveștile întunecate ale fraților Grimm. Își amintea cu claritate de tunet, sfâșierea cerului cenușiu, învăluit în ceață lăptoasă, pe care nu se vedea nici urmă de norii negri, aducători de ploaie, pe care orice amator de drumeții știa să-i identifice și să se teamă de ei. Își amintea copacul, furtuna, acea prezență, casa și bărbatul.
Era o dimineață răcoroasă, de sfârșit de iarnă. Ar fi putut fi una ca oricare alta, dar nu a fost așa. Pe coastele dealurilor împădurite, ceața deasă curgea ca apa înspumată dintr-o cadă. Mașinile parcate una după alta la marginea șoselei, la locul de întâlnire, nu departe de poligonul de tragere. Bucuria drumeților, ca și cum de la ultima lor întâlnire nu s-ar fi scurs doar o săptămână, ci mult mai mult timp. Primii kilometri străbătuți în tăcere, sunetul bocancilor pe pământul tare al potecii. Încă se mai vedeau urmele bălților de la ultima ploaie și, pe alocuri, erau acoperite cu aurul stins al frunzelor, care cădeau pe neașteptate, ca niște confetti, asupra drumeților.
Umblatul pe dealuri avea ceva de liturghie, mereu la fel și totuși mereu altfel, ceea ce o făcea să se simtă ca și cum ar fi fost pe pilot automat, să viseze și să se odihnească mai bine decât oriunde. În diminețile umede și reci din copilărie, de hainele ei de lână se prindeau picături de ploaie și atârnau acolo, ca și cum hainele i-ar fi fost împodobite cu perle strălucitoare. În prima oră, drumeții abia dacă schimbau câteva vorbe. Erau concentrați la fiecare pas, să găsească ritmul
potrivit, să respire pe nas aerul rece din Baztán, care se transforma în abur când îl expirau prin fular. Ceea ce îi oferea ocazia de a merge și atât. În față, auzind pașii celor din urma ei, sau rămânând în spate, lăsându-i să se îndepărteze suficient de mult încât să aibă senzația că e singură. Mereu la fel și niciodată
același, nu și-ar fi imaginat vreodată că îi va plăcea atât de mult și nici că într-o zi, care era astăzi, va trebui să-și ia rămas-bun de la el. Pădurea o legăna, o adormea la sânul ei alungându-i temerile, neliniștea constantă, rușinea și, mai ales, gândul de care nu reușea să scape nici ziua, nici noaptea și care o lăsa în pace numai acolo, se retrăgea în împărăția lui întunecată, făcând-o să se simtă
liberă, stăpână, patroană trufașă și servitoare umilă a frumuseții pădurii.
Ar fi putut fi o dimineață ca oricare alta, însă a fost ultima. Urma să plece și îi părea rău numai după pădure și după Ipar. Mătușa ei avea să o viziteze, dar la pădurea ei nu avea să se mai întoarcă mult timp și să-l ia cu ea pe Ipar era imposibil. De fiecare dată când se gândea la asta, ochii i se umpleau de lacrimi.
Se oprea, îngenunchea și îmbrățișa câinele, cufundându-și năsucul în blana deasă
de pe gâtul lui. Iar el, ca și cum ar fi presimțit că trebuiau să se despartă, se lăsa îmbrățișat precum cel mai bun prieten și îi lingea lacrimile de pe față. A făcut multe fotografii cu Ipar: lăsându-se îmbrățișat, alături de ea, mergând în față
pentru a explora poteca pe unde urmau să treacă, privind-o fascinat, ca un țicnit, cu limba scoasă de-un cot și cu ochii plini zâmbet; sau, cum îi plăcea cel mai mult: împietrit, foarte liniștit, ascultând cu atenție sunetele ce răzbăteau din partea întunecată a pădurii și îl făceau să mârâie, avertizând pe oricine să nu se apropie. Amaia a lăsat grupul să se depărteze de ea, pentru a-și închipui mai ușor că nu era nimeni pe potecă. După câțiva pași, o strălucire albă i-a atras atenția. O
primulă atât de pală încât părea că moare de frig, poate prima din acel an, s-a gândit fetița, simțindu-se privilegiată, ca și cum pădurea ar fi vrut să-i facă un cadou special în ziua despărțirii. Ipar, atras de curiozitatea ei, a amușinat floarea, făcând-o pe fetiță să râdă, dar numai până când a observat că Ipar rupsese floarea cu botul lui.
– Bestie ce ești!
A îngenuncheat, l-a dat la o parte pe Ipar și a încercat să îndrepte floarea în veșteda ei coroană de frunze. Dar a fost degeaba, floricica fragilă era desprinsă
cu totul de tulpină. A ținut-o între degete, uitându-se la Ipar cu un amestec de supărare și indulgență, până când a văzut copacul. Rotund și maiestos, trunchiul său strălucea de umezeala dimineții ca o rochie de mătase pe șoldurile unei doamne impunătoare.
Amaia și-a ridicat privirea pentru a verifica dacă încă mai vedea grupul din locul în care se afla. A părăsit poteca și s-a văzut nevoită să ocolească o grămadă de crengi de fag căzute și un zid de ferigi, care păzeau, ca niște santinele, accesul la cărarea spre copacul maiestuos. Era magnific într-un fel primitiv, natural, străvechi. Amaia l-a privit copleșită de măreția lui, de strălucirea frunzelor ca de jad, ce păreau scăldate de rouă, asemenea trunchiului. A contemplat fermecată
cum umbra și liniștea de sub crengile lui creau o zonă protectoare unde aerul era nemișcat, dulce și prăfos. Rădăcinile ieșeau din pământ, mari și unduitoare ca formele unei femei, se prelungeau la picioarele fetiței într-o țesătură rezistentă și armonioasă ce înconjura copacul ca o mandală impecabil desenată. Mânată de un impuls, s-a aplecat și a pus între rădăcini floarea pe care încă o mai ținea în palmă. A rămas acolo, așteptând ca autoritatea protectoare a femeii-copac să o legene timp de… Nu va ști niciodată cât timp a stat acolo, uitându-se vrăjită la copac. Însă își amintea că un tunet a făcut-o să-și dea seama că se întâmpla ceva ciudat. Ochii o dureau de la lumina strălucitoare ce răzbătea printre frunze și a auzit mârâiturile câinelui ei ca de la mare depărtare. Încercând să se desprindă
din contemplarea fermecătoarei Doamne, și-a lăsat capul în jos și atunci a simțit cum amețeala punea stăpânire pe ea. S-a așezat pe jos și, cu genunchii ridicați, s-a uitat fix la sol, printre picioare, până când a simțit că amețeala trecuse. Și-a înălțat încet capul și l-a văzut pe Ipar lătrând furios spre desiș. Făcea câțiva pași în față, apoi se retrăgea până lângă ea, pentru ca apoi să se îndrepte din nou spre desiș, în semicerc, ca și cum făpturile care-i pândeau din adâncul pădurii i-ar fi înconjurat. Amaia s-a dat înapoi câțiva pași, până a ieșit de sub coroana copacului și a privit spre cer. Ea și mătușa îl numeau „din ceață închegată“. Un cer cenușiu, cu nori la înălțime medie, care îmbibau aerul de umezeală și te împiedicau să vezi soarele. A mijit ochii și a auzit un nou tunet. A aruncat o privire în jur și atunci și-a dat seama cât de mult se îndepărtase de potecă. Chiar dacă ar fi fost gata să jure că intrase în pădure numai vreo zece–doisprezece metri, totuși, din locul în care se afla nu reușea să vadă poteca. L-a chemat pe Ipar lângă ea și s-a îndreptat spre cărare, încercând să meargă pe unde venise, dar cărarea dispăruse. S-a întors la copacul-femeie și a încercat să meargă cu spatele, în timp ce-și ținea privirea fixată asupra locului care o atrăsese. S-a îndepărtat până când abia se mai zărea, dar nu a reușit să găsească poteca.
