de atunci tot încearcă să-și repare greșeala. De opt luni de zile stă departe de familie, urmează ședințe de terapie pentru controlul reacțiilor de furie. A stat în deșert cu șamani, psihologi și psihiatri, care l-au supus la tot soiul de terapii pentru a-l învăța să-și controleze furia aia nestăpânită. De fiecare dată când a fost în diverse locuri din țară, iar dumneavoastră ați crezut că făcea asta pentru a asasina familii întregi, a spus arătând cu mâna spre dosar, el făcea, de fapt, terapie cu grupurile de sprijin care se reunesc din când în când și se retrag în
scop terapeutic în deșertul din Texas. Știu pentru că eu plătesc pentru terapie, de aceea sunt la curent și cu progresele făcute de Brad în tot acest timp.
Tucker rămăsese cu gura deschisă; a închis-o imediat ce și-a dat seama, apoi și-a umezit buzele, încercând să gândească rapid.
– Domnule senator, sunteți un om foarte generos și e de apreciat că sunteți atât de bun la inimă, dar trebuie să țineți cont de faptul că Brad Nelson a dat buzna înarmat în casa fiicei și a nepoților dumneavoastră. A dărâmat ușa, domnule. Am urmat cursuri de tragere cu arma. Arma ținută în față, cu ambele mâini, cu piedica trasă, a spus, însoțindu-și cuvintele de gesturi ilustratoare. Vă asigur că
ginerele dumneavoastră avea de gând să-și împuște familia, a și tras asupra unui polițist aflat în casă. Nimeni cu intenții bune nu intră așa în casă.
Poate că reacția lui Rosenblant a fost cea care a jignit-o cel mai tare pe Tucker.
Senatorul s-a uitat la secretarul său cu o expresie de parcă ar fi vrut să-i spună că
nu-și poate imagina atâta prostie. Apoi s-a întors spre ea, a aruncat pe masă
dosarul cu coperte de carton și i-a vorbit ca unui copil căruia trebuie să-i explici poanta unui banc.
– A văzut că unul dintre oamenii dumneavoastră, îmbrăcat în negru, pândea de pe acoperiș. S-a gândit că e vorba despre hoți sau asasini care voiau să-i atace familia. Nu e nici un secret faptul că dușmanii libertății îi urăsc pe senatorii din țara asta. Toată lumea știe că familia mea locuiește aici. Brad Nelson este un polițist extraordinar și are dreptul de a purta armă. A intrat înarmat în casa lui, își apăra familia lui, a spus senatorul ridicându-se în picioare și părăsind încăperea.
Agenta Tucker a simțit cum îi cade cerul în cap. O amețeală puternică i-a întunecat mintea. A făcut doi pași în spate și s-a prăbușit în fotoliul de piele sintetică, dar chiar și așa a mai apucat să audă și vă vadă câteva lucruri: secretarul senatorului s-a aplecat spre ea și i-a șoptit:
– Pregătiți-vă de o plângere.
Iar Emerson a ieșit în urma lor, spunând:
– Încă de la început m-am opus acelei operațiuni…
58. Chinul așteptării
Spitalul Charity, New Orleans
Martin și-a trecut limba peste buzele uscate și a simțit că-i apăruse un herpes la colțul gurii. Reușea, în sfârșit, să gândească limpede. S-a întrebat câte ore o fi avut febră înainte de a-și reveni. Căldura și umezeala din New Orleans semănau de multe ori cu senzația de sfârșeală și cu starea febrilă. Era simplu să pună
slăbiciunea fizică și amețeala pe seama drumului făcut prin apă, iar satisfacției bruște stârnite de trimiterea unei întregi familii direct la ceruri, pentru totdeauna, îi urma o senzație de disconfort, de misiune neîndeplinită până la capăt și știa că
va fi mulțumit cu adevărat numai atunci când avea să-și salveze adevărata lui familie. A presupus că de asta se și simțea atât de rău, pentru că timpul se scurgea, pentru că în sinea lui știa că toate acele familii ucise nu reprezentau altceva decât repetiții generale, însă nu erau familia lui. Făcea munca altora în vreme ce casa și familia lui se duceau de râpă.
Mai întâi venise febra, dar își dăduse seama abia după ce-l luase cu frig. Se afla în plină misiune, ocupat cu familia aceea de pe strada Chartres, colț cu Jackson.
Un fior i-a zguduit tot trupul, atât de violent încât l-a surprins. A început să
tremure. Ridicându-și manșeta pantalonilor, a descoperit motivul. Pansamentul era îmbibat și lipicios. O supurație gălbuie curgea printre fașe, ca și cum acolo creștea o legiune de microbi. Carnea din jurul rănii era tare și caldă, cu o îngrijorătoare nuanță violacee și atât de inflamată încât fașa se încrustase în carne ca un siliciu murdar. Nu-și amintea prea bine cum ajunsese la spitalul Charity, pentru că descoperirea motivului pentru care se simțea rău l-a făcut să se simtă și mai amețit, și mai slăbit. Își amintea că mersese printre oameni adunați în Piața Jackson, pe fâșia îngustă ce rămăsese uscată, apoi a apărut o barcă a Crucii Roșii și a urmat senzația că visează atunci când l-au băgat în spital pe fereastră.
Stătea de ore întregi pe jos, cu spatele sprijinit de perete. La început acceptase scaunul pe care i-l cedase tânărul ce-și însoțea mama muribundă care zăcea pe o targă mobilă, între scaunele de pe coridor. Însă după două minute s-a simțit atât
de toropit și de amețit, încât s-a văzut nevoit să se întindă pe jos, sprijinit de perete și protejat de targa mobilă a bătrânei, cu care împărțea suportul pentru perfuzii. Martin a deschis ochii și s-a uitat la punga cu ser fiziologic, plină ceva mai mult de jumătate. Îi făcuseră vaccinul antitetanos, îi dăduseră antibiotice, iar acum se afla la a doua perfuzie. Și-a dus la frunte mâna liberă. Părea să nu mai aibă febră. Se simțea mult mai bine, dar încă era slăbit, avea nevoie de odihnă
pentru a-și recupera forțele. A atins cu degetele pielea care ieșea prin pansament.
Încă era fierbinte, dar, chiar dacă continua să fie roșie, nu mai era atât de inflamată.
A privit în jur. Tânărul care-i cedase locul plângea cu capul în mâini. Maică-sa tocmai murise, iar Martin și-a spus că probabil fusese grav bolnavă și zăcuse mulți ani la pat: mâna care atârna moale de pe pat era numai piele și os. Medicul îi spunea tânărului că trebuie să o ia imediat pe maică-sa. Aveau nevoie de targa mobilă pentru alți pacienți. Au pus suportul de perfuzii în spatele unui scaun și au luat-o pe bătrână. L-a privit pe tânăr cum mergea în urma ei și a bănuit că n-o să-l lase să intre acolo unde o duceau. Martin și-a zis că tânărul acela era un fiu bun, s-a întrebat dacă și ea o fi fost o mamă bună și, brusc, s-a trezit gândindu-se la mama lui și la cum o trimisese la ceruri. A spus o rugăciune scurtă pentru sufletul ei.
59. Nana. Abandonul Sfinților
Stadionul Superdome, New Orleans
Nana s-a trezit din nou. Nu știa dacă trecuseră câteva minute sau câteva ore. Se simțea prea obosită și amețită pentru a deschide fermoarul și a căuta în poșeta din rucsac cesulețul aurit, ascuns acolo la insistențele lui Bobby. De fiecare dată
când se trezea, o peliculă de transpirație îi lucea pe piele, deshidratând-o și mai mult. Nu-i păsa, simțea cămașa lipită de spate și broboanele de sudoare prelingându-i-se pe piept și pe burtă, sub plasticul rucsacului pe care-l ținea strâns lipit de corp. A blestemat nevoia de a urina, o nevoie care o chinuia de ceasuri întregi și simțea că nu va mai putea rezista mult. A privit în jur și chiar dacă părea imposibil, ar fi jurat că erau mai mulți oameni. A tras o gură de aer viciat și murdar, cu miros de urină și transpirație și impregnat de răsuflarea a mii de oameni. O supăra sfârșeala care o învăluia și i-a trecut prin minte să mănânce jumătatea de baton cu cereale și ciocolată pe care o păstrase în rucsac. Greața i-a intensificat nevoia de a urina. Îi promisese lui Bobby că-l așteaptă acolo, dar trecuse deja o zi și o noapte și se făcuse dimineață din nou, fără ca el să apară.
Dacă nu ieșea cât mai repede de acolo, avea să facă pe ea, ceea ce ar fi fost groaznic. În ciuda duhorii din jur, încă mai simțea izul de amoniac al urinei uscate pe fustă, ceea ce o făcea să transpire din nou. Și-a luat bastonul, a pus o mână pe umărul bărbatului de lângă ea și l-a întrebat:
– Mă ajutați să mă ridic? Vă rog.
Mai întâi s-a gândit, biată naivă, să ajungă la baia cea mai apropiată. Nu i-ar fi păsat în ce condiții ar fi găsit-o. Chiar de-ar fi trebuit să facă pe jos, ar fi putut, cu condiția să fie un loc ferit de priviri. S-a gândit la cum circumstanțele ne obligă să facem ceea ce, în urmă cu douăzeci și patru de ore, am fi jurat că nu am face niciodată. Nana era o femeie crescută după vechile uzanțe, una care încă
mai roșea când se dezbrăca în fața medicului. Să se lase pe vine și să-și facă
nevoile în public era ceva de neimaginat pentru ea. I-a luat mai bine de jumătate de oră până să ajungă să vadă ușa băii și încă de la depărtare a văzut pe jos o băltoacă pestilențială, ce se extindea continuu sub miile de pași. De câteva ori a
simțit cum vârful de cauciuc al bastonului i-a alunecat pe suprafața murdară, dar, neavând de ales, a continuat să înainteze, dusă de mulțime, spre ieșire. La poarta stadionului, grupurile care intrau se ciocneau de grupurile care ieșeau, făcând ca mulțimea să se blocheze pentru câteva momente, până când unii începeau să
înainteze într-o direcție sau alta. Nana a simțit aerul pe față. Era cald, umed și duhnea. Dar l-a preferat aerului închis și viciat din interiorul stadionului. Era tot mai aproape de poartă. Exact atunci, cineva a împins-o într-o parte și în alta.
Bastonul cu vârf de cauciuc i-a alunecat și Nana a căzut în față, în genunchi, reușind să amortizeze căzătura cu palmele, care au izbit solul cu atâta putere încât s-a auzit. Durerea din rotule a urcat până la șold, făcând-o să-i vină să urle de durere. Însă, cuprinsă de panică, văzându-se prăbușită pe jos, Nana nu a ținut cont de durere. Se simțea o piticanie. Depășită cu totul. S-a gândit că acela-i va fi sfârșitul, că va muri în mijlocul mulțimii. Gambele ei au suportat câteva lovituri, înainte ca o femeie, care apoi s-a pierdut în mulțime, să o prindă de subsuori și să o salte, destul de dureros, în picioare, înainte ca oamenii să o strivească. Nana a continuat să meargă, azvârlită dintr-o parte într-alta. Își pierduse bastonul.
Durerea din picioare devenise insuportabilă, iar împunsăturile din șold erau un adevărat chin, dar a continuat să înainteze, târâtă de acea maree umană, până
