când stadionul a vomitat-o pe esplanada principală. Și-a dat seama că nu mai erau chiar atât de mulți oameni în jur. Ajunsese afară.
Soarele ardea cu putere pe cer. Nana mergea atât de împiedicat încât, la fiecare pas, se clătina, gata să cadă în orice clipă. A ajuns până la balustrada care înconjura accesul la stadion și și-a îndreptat privirile spre orașul ei. A simțit cum i se rupe inima. Ore în șir auzise poveștile celor care veneau din oraș, dar nici în cel mai negru coșmar nu și-ar fi putut imagina un spectacol mai dantesc. Bătrâni asemenea ei, cu ochii pustii, așteptau grupați de-a lungul balustradei. Femei mergând spre stadion și târând după ele copii care nu se mai opreau din plâns, persoane întinse pe pământ, pe jumătate dezbrăcate, murdare. Stadionul era înconjurat de apă, mirosul era pestilențial și muștele se hrăneau cu balele apărute la colțul gurii bătrânilor lăsați în voia sorții. Nana a înțeles că era pierdută în centrul orașului său. Umbla greu fără baston, iar înăuntru nu se mai putea întoarce. Știa foarte bine, și mai știa și că de acum Bobby nu mai avea cum să o găsească. Era singură. A privit în jur și a observat că întreg spațiul verde din jurul stadionului se transformase într-o uriașă latrină. Oamenii se lăsau pe vine, își făceau nevoile ca animalele, unii lângă alții. Îngrozită, înnebunită de durere și conștientă că nu mai putea rezista mult, a călcat pe ceea ce fusese cândva gazon.
Pantofii i s-au înfundat în pământul îmbibat cu fecale și urină. S-a apropiat de perete, încercând să nu calce în mizerie și, plângând, și-a ridicat fusta, s-a aplecat
puțin și a urinat, în timp ce camioanele armatei năvăleau în zona de acces pe stadion, iar soldații săreau pe rând din ele.
60. Mangrovă neagră
Mlaștinile
Miercuri, 31 august 2005
Au părăsit campamentul înainte de venirea zorilor și navigau prin mlaștini de mai mult de o oră. Era frig, ceea ce părea imposibil după căldura din ziua anterioară și după noaptea cu peste douăzeci și șase de grade. Umiditatea din aer se lipea de piele ca o peliculă de transpirație rece. Pe măsură ce soarele era tot mai puternic, ceața care acoperea mlaștinile începuse să se ridice. Chipul palid și răvășit al lui Dupree trăda multă suferință, dar, ca o compensație, acțiunile sale erau mânate de o voință și o forță ce păreau să izvorască din același loc ca durerea. Îi dădea indicații la ureche lui Bull, care manevra barca ajutat de doi pescari. Amaia, Johnson și Charbou stăteau la capătul bărcii, înveliți în pelerinele de plastic primite de la pescuitori. În față, arătarea neagră care era Médora zăcea la proră, supravegheată de tămăduitor, care insistase să îi însoțească. Au navigat de-a lungul malurilor care încetul cu încetul prindeau iar formă, după ce fuseseră distruse de furtună și acoperite de apele care crescuseră
în urmă cu două zile. Șirurile de cabane ridicate pe maluri erau, în cel mai bun caz, distruse, lăsate într-o rână, de parcă o mână atotputernică le-ar fi strâmbat sau împins în față, înclinate ca niște curteni în fața Maiestății Sale, bayou. Se vedeau copaci plutind în derivă, iar alții, pe jumătate smulși din rădăcini, tăiau calea apelor în mijlocul vegetației. Pe canalele cu apă mâloasă, au observat catargele mai multor bărci de pescari ce fuseseră înghițite de apă, ducând cu ele în adâncuri singurul mod de a-și câștiga viața al proprietarilor lor.
Încă de la prima oră a dimineții, soarele a început să încălzească, iar stalagmitele de ceață au fost înlocuite, aproape imediat, de nori de țânțari bâzâitori ce se roteau deasupra apei. Au pătruns într-un bayou, atât de des încât era întunecat, în ciuda luminii zilei însorite. Coroanele înalte, până la care apele nu vor ajunge niciodată, mărgineau traseul, închipuind un soi de tunel vegetal. Pescarii le-au atras atenția asupra movilițelor rugoase din care ieșeau ochii bulbucați cu care caimanii îi observau din apă. Clive și-a îndreptat țeava puștii spre coroanele
arborilor.
– Fiți atenți în sus: șerpii se refugiază în copaci atunci când apele cresc, iar apoi se aruncă adeseori asupra victimelor.
Ascultători, au privit în sus, conștienți că puțina lor experiență în mlaștini îi făcea să facă cu greu diferența între un șarpe și o creangă, sau una dintre lianele întunecate care atârnau peste tot. Curenții din bayou s-au simțit tot mai puțin, pe măsură ce au pătruns într-o zonă cu apă mai puțin adâncă. Bull a oprit motorul și a ridicat elicea. În fața lor se întindea un hățiș de copaci, nu foarte înalți, dar suficient de deși încât să întunece și mai mult spațiul dintre ei. Rădăcinile aeriene ieșeau din apă formând o încâlcitură noduroasă, de parcă ar fi fost oase, asemănătoare cu o mangrovă, doar că în întregime neagră. Amaia a observat o mișcare în desișul întunecat și și-a îndreptat arma într-acolo. Un mistreț și șase pui s-au apropiat, curioși, de mal. Unul dintre pescari a ridicat arma, dar Dupree s-a uitat la el dezaprobator.
– Nici să nu vă gândiți, ultimul lucru pe care-l vrem este să atragem atenția asupra noastră.
Bărbatul a plescăit din limbă nemulțumit.
– Dacă există ceva care-l caracterizează pe un bun acadian, atunci este faptul că
poate mânca orice, cu atât mai mult cu cât, vedeți și dumneavoastră, mâncarea va fi puțină în următoarea perioadă. Un mistreț înseamnă pentru familia mea mâncare pentru câteva săptămâni, ceea ce nu e puțin, s-a plâns bărbatul.
– Poate la întoarcere, a zis Dupree împăciuitor.
La proră, făptura întunecată a morții s-a mișcat ușor. Tunica i-a alunecat de-a lungul spatelui, lăsând la vedere figura scheletică. Atelele de la picior și fașa cu care tămăduitorul i le fixase și mai bine, plus pansamentul legat de cei de la spital au atras puțina lumină din mlaștini, făcând ca pansamentele să strălucească
de parcă ar fi avut lumină proprie. Médora s-a aplecat în față și și-a întins mâinile osoase peste proră. Dupree a ridicat o mână, cerându-le tuturor să
aștepte, deși gestul a fost redundant. Toți își țineau deja răsuflarea, uimiți de anomalia pe care o presupunea simpla ei existență. Ascultau copleșiți zgomotul pe care-l scotea de fiecare dată când se mișca, un soi de șuierat al apei țâșnind dintr-o țeavă spartă, urmat apoi de un gâlgâit îngreunat de flegmă. Médora și-a trecut piciorul fracturat peste bordul masiv al ambarcațiunii și s-a lăsat să cadă în
apă, provocând un clipocit zgomotos. Dupree și-a lăsat mâna în jos și le-a făcut semn să o urmeze. Poate că picioarele dure și subțiri ale mistreților erau potrivite acelui teren, însă cele ale oamenilor se împiedicau continuu de crengile ieșite din apă. Alunecau pe suprafața rotundă și noduroasă, iar hăurile dintre rădăcinile încâlcite erau atât de mari încât piciorul se scufunda până la șold. Médora mergea în față, urmată de tămăduitor. În ciuda faptului că nu-și putea îndoi piciorul fracturat, ceea ce o făcea să se clatine periculos la fiecare pas, înainta totuși mai repede decât toți ceilalți. Amaia l-a privit pe Dupree și s-a gândit la ce-i spusese acesta în noaptea trecută; era evident că trebuia să pună la bătaie toate variabilele posibile, s-a gândit ea, întrucât a o urma pe Médora prin acel hățiș semăna mai degrabă cu urmărirea unui zombi printr-un osuar nesfârșit, care amenința să-i înghită în orice moment.
Mirosea intens a lemn putred, a mucegai și a apă stătută, colcăind de vietăți.
Încerca să nu se gândească la șerpi, la caimanii ce puteau pândi ascunși în mangrova neagră. Chiar dacă își pusese mănușile, a evitat să atingă scoarța copacilor pe care mișunau furnici de foc și omizi veninoase. Își dădea seama foarte bine că locurile acelea semănau mai degrabă cu infernul și că
probabilitatea de a supraviețui era foarte mică pentru cineva care nu se născuse în mlaștini. Era atât de atentă unde călca și să nu o piardă din vedere pe Médora, încât pierduse cu totul orice noțiune de direcție, timp și distanță. De fiecare dată
când își înălța capul, vedea în față o porțiune identică cu aceea pe care tocmai o străbătuse. A privit în urmă de mai multe ori, îngrijorată pentru Dupree, care rămăsese puțin în spate, cu unul dintre pescari. De fiecare dată, Dupree i-a făcut semn să-și vadă de drum. Amaia începuse să se întrebe dacă fusese o idee bună
să se lase călăuziți de o femeie aproape oarbă și dacă vor reuși să mai iasă
vreodată de acolo. Ca și cum destinul ar fi vrut să-i răspundă la întrebare, lumina puternică a soarelui dimineții a strălucit peste o pajiște ce s-a deschis brusc în fața lor. Médora s-a oprit la marginea hățișului, ca și cum ar fi căutat un reper. S-au oprit cu toții și s-au uitat la ea, în timp ce-și trăgeau sufletul. Amaia a inspirat aerul proaspăt și curat, care i-a amintit de o altă pajiște, din alte timpuri. Și-a alungat amintirile și și-a concentrat atenția la femeia care a ieșit cu greutate din hățișul noduros pentru a se înfunda până la genunchi în pajiștea aceea falsă, care se întindea pe o distanță de cel puțin două mile.
Printre firele verde smarald ce acopereau pajiștea, răsăreau flori roșii, mirositoare, care mai întâi li s-au părut un soi de specie rară de orhidee stelată, până când și-au dat seama că erau crini-de-baltă, floarea emblemă a orașului New Orleans.
Cu toții înaintau greoi, chiar și Médora. Dupree mergea acum alături de tămăduitor și își vorbeau cu o voce atât de joasă încât era imposibil să auzi ce-și spuneau. Apa era călduță și respingătoare la contactul cu pielea, ca o substanță
seroasă și organică. Atunci a auzit primul tunet. Puternic, limpede, foarte aproape.
„Vine.“
Amaia s-a uitat la cer. Ceața se ridicase puțin, vizibilitatea la nivelului solului era maximă, însă o pătură deasă de nori joși și deșirați plutea la mică înălțime. Cum îi ziceau ei unui astfel de cer? Mirosul dulceag și atrăgător al florilor se împrăștia și se înălța în jurul lor ca un chenar, iar încărcătura de ozon a furtunii ce se apropia părea să îl facă și mai amețitor. Pe măsură ce înaintau, terenul cobora ușor spre o zonă unde apa prin care trebuiau să înainteze nu mai era atât de adâncă. Pâcla deasă împiedica privirea și făcea ca soarele din spatele ei să-i confere o strălucire stranie, dureroasă pentru ochi. Un alt tunet a sfâșiat aerul, răsunând una, două, trei secunde.
„Vine Doamna.“
Cum îi ziceau? „Din ceață închegată“, s-a gândit și imediat a și spus:
– Din ceață închegată.
A auzit voci răstite în urma ei și s-a întors. Dupree a făcut repede câțiva pași și s-a postat în fața Médorei, obligând-o să se oprească. Femeia a înțepenit surprinsă.
Nu l-a privit pe Dupree, însă s-a uitat într-o parte și într-alta, lent, ca și cum ar fi fost numai pe jumătate conștientă de locul în care se afla. Confuză, aflată în imposibilitatea de a mai înainta, s-a îmbrățișat singură și a început să se legene înainte și înapoi.
Acum auzea limpede. Bull discuta cu pescarii. A aruncat o privire spre Dupree, iar el a îndemnat-o să meargă să vadă despre ce era vorba.
Pescarii se opriseră ceva mai în spate.