Ultima dată când se opriseră pentru a se odihni, Ipar se lipise de ea pentru a-i ține cald, în timp ce fetița se sprijinise de el, fără a mai avea puterea de a-l îmbrățișa. Rămăsese așa mult timp, ațipind și trezindu-se la fiecare tunet, dar numai pentru a cădea din nou în letargia aceea periculoasă. Ipar a lătrat până
când ea s-a trezit și apoi a împins-o cu botul pentru a o face să se ridice în picioare. Un evantai de raze a iluminat cerul arătându-le o potecă ce șerpuia alături de ei.
– Hai, Ipar, a șoptit Amaia cu un firicel de voce.
Au început să coboare costișa printre pâlcurile de arbuști ce înconjurau pădurea.
Ipar a întrezărit din nou prezența ascunsă care-i însoțise tot drumul. Mergea înaintea lor, se făcea una cu bezna ca să-i aștepte. Imediat ce au început să
meargă, emisarul acela s-a pus și el în mișcare.
Atunci Ipar a auzit un șuierat venind din adâncul pădurii de nepătruns. A ciulit urechile și a ascultat din nou, pentru a fi sigur. Îi chema. Fetița se chinuia să
înainteze, dar era epuizată și Ipar o împingea cu botul, ghidând-o prin întuneric, spre adâncul pădurii.
Dacă până atunci crezuseră că era beznă, că nu vedeau nimic, frunzișul des le-a arătat că se înșelaseră. Cu fiecare pas, pădurea se făcea tot mai deasă, înghițind până și lumina fulgerelor care brăzdau cerul, însă, în același timp, copacii atât de apropiați unii de alții încât ploaia abia străbătea prin frunziș le-au oferit și un soi de veșmânt, ba chiar, împiedicând vântul să bată, le-au oferit senzația că în desiș
era ceva mai cald. Deocamdată, emisarul se oprise la liziera pădurii, ca un
neavenit la porțile palatului. Ipar a găsit câteva locuri ceva mai uscate și mai primitoare, ca un covor de frunze și mușchi. A călăuzit-o pe fetiță într-acolo, iar ea, ca și cum ar fi ajuns acasă, s-a prăbușit pe patul pădurii. Ipar s-a așezat lângă
ea, în întuneric. Și atunci a simțit cu limpezime. A fost surprins că nu-i simțise mirosul mai devreme, dar în aer pluteau atâtea mirosuri de pădure, de ciuperci, de fructe sălbatice, de pământ, de frunziș. Toate mirosurile pădurii se combinau armonios în mirosul acela. Basajaun. Cu siguranță fusese acolo tot timpul, pentru că l-a intuit ca și cum și l-ar fi amintit, o figură respectată și îndepărtată, care se contopea cu timpul. Ipar era un câine ciobănesc, fiu de câini ciobănești, așa că
intuia oarecum că mai avusese de-a face cu el și mai înainte. Nu avea cum să știe dacă îl cunoscuse el însuși sau, ca atâtea alte lucruri pe care le știa și le simțea, îi fusese transmis prin genele unei stirpe de câini ciobănești mândri.
*
Basajaun era cu ei în pădure și era liniștit, spre deosebire de herald, caremirosea a foame și a anxietate. Se mișca lent, într-un mod maiestuos care sedatora și mărimii sale, dar, mai ales, naturii sale. Răsuflarea lui era profundă șicavernoasă, caldă, ca sufletul său. Ipar a știut asta într-un mod instinctiv,visceral. Era convins că-i mai auzise cândva fluierăturile ce conțineau mesajulimplicit că putea sta liniștit, că stăpânul pădurii veghea asupra tuturor.
Ipar s-a liniștit pentru prima dată de când se îndepărtaseră de potecă, simțind cum pădurea îl îndemna să respire liniștit printre arborii săi, însă nu se putea încrede pe deplin: fetița se simțea rău. Amaia se culcase pe un vraf de frunze uscate, lângă un fag uriaș. Ipar, lipit de ea, încerca să-i țină cald, dar, mai ales, să
o facă să-i simtă prezența, pentru că simțea cum fetița se agita în somn, cuprinsă
de o groază care nu o lăsa să se odihnească.
Fetița visa. Plângea în somn.
Ipar i-a amușinat fruntea fierbinte, nu avea nevoie să o atingă pentru a percepe fierbințeala bolnăvicioasă emanată de trupul ei, în vreme ce ea continua să fie cuprinsă de un coșmar în care încerca să-și îndepărteze ceva de pe față.
– Sunt doar o fetiță, a murmurat prin somn.
Amaia era numai pe jumătate adormită. Își dădea seama că visa, însă asta nu o consola deloc; când nu dormea, era pierdută și cumva a intuit că avea să moară
din nou și nu voia, nu voia să moară, și asta o întrista.
Nu voia să moară, dar furtuna o speria atât de tare…
„Doamna e aici“, au răsunat vocile din capul ei.
„Mi-e frică“, le-a răspuns.
„Doamna sosește“, i-au răspuns nemiloase lamiile.
„Mă sperie“, a spus ea pe un ton rugător.
64. Când îți dai seama cine
Mlaștinile
Miercuri, 31 august 2005
Treisprezece ani mai târziu, într-o încăpere dintr-o cabană de vânătoare, gândul fetiței și vocea femeii s-au contopit.
– Pentru o fetiță e greu să-și dea seama cine vrea să o salveze când lumea întreagă pare să îi fie potrivnică.
Bull o privea tăcut, fără să înțeleagă prea bine ce voia să zică. În schimb, Charbou se uita la ea cu un amestec de fascinație și extaz născut din cea mai sinceră admirație și dintr-o uluire totală. Johnson a dat să spună ceva, însă
Dupree l-a oprit.
– Au stat pe masă, încercând să respire cu capul deasupra apei, până când piciorul mesei a cedat și a plutit până în partea cea mai joasă a tavanului, a spus arătând într-acolo. Fetițele au căzut în apă, unele peste altele, îngrozite. Au rezistat până când le-au lăsat puterile, apoi s-au înecat prinse între tavanul de lemn și apa care inunda totul. Când apa a început să scadă, corpurile au coborât odată cu ea, vlăguite și terminate.
Bull a intervenit, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să rupă vraja de a o asculta.
– Bănuiesc că a fost un accident, nimeni nu se deranjează să sechestreze atâtea fetițe pentru ca apoi să le lase să se înece. Le ascundeau aici numai pentru o vreme, probabil așa au făcut cu Médora și cu celelalte fete, urmând ca, după
câteva zile, să le mute în siguranță în alt loc. Toată proprietatea asta arată ca un depozit imens de produse chimice. Ceea ce nu este foarte ciudat, până la urmă
compania care deține proprietatea este una farmaceutică. Nu mai există nimic altceva pe întreaga proprietate, în afară de această cabană de vânătoare, care să
