latre timp de câteva secunde, care i s-au părut eterne. A tăcut brusc și imediat l-a simțit lângă ea. S-a lăsat pe vine lângă el. Oricine ar fi fost acolo, dispăruse.
– Nu mă lăsa, Ipar, nu mă lăsa, a spus plângând alinată, în timp ce-și strecura din nou degetele înspăimântate în părul câinelui.
Înainte de a porni din nou la drum a încercat să-și dea seama dacă mai era cineva acolo. Dar ploaia o împiedica să audă altceva în afară de ecoul bătăilor inimii sale, care-i răsunau în urechi ca niște lovituri de bici. Ipar a mai mârâit de câteva ori, dar Ignacio o învățase să facă diferența între mârâiturile de alertă și cele de trufie, atunci când câinele era sigur că îndepărtase pericolul. Poteca se îngusta tot mai mult pe măsura ce înclinația dealului creștea, până când i-a fost imposibil să
mai meargă dreaptă, fără să cadă în față. Bănuia prăpastia de lângă ea și s-a felicitat pentru bocancii de munte, pentru că dacă ar fi avut alte încălțări, i-ar fi fost imposibil să coboare pe acolo. S-a ghemuit lângă Ipar și a înaintat ținându-se cu o mână de gâtul câinelui, iar cu cealaltă gata să se prindă de orice ar fi apucat, un arbust, o piatră, fiind sigură că dacă ar fi căzut, nimeni și nimic nu i-ar mai fi putut opri rostogolirea la vale. Pielea de pe genunchi se jupuise sub pantaloni și formase o crustă subțire, care se rupea, dureros, de fiecare dată când îndoia picioarele. Au coborât așa un timp, până când Amaia nu a mai putut, s-a oprit să se odihnească, și-a înălțat privirea și atunci a văzut lumina.
Era o casă. O casă în mijlocul pădurii. O casă luminată. În mintea cuprinsă de febră a fetiței, asta însemna: oameni, un telefon de la care putea să o sune pe mătușa ei, un șemineu. Era sigură că nici măcar nu clipise de când văzuse casa, temându-se ca nu cumva imaginea ei să dispară. Până și Ipar s-a însuflețit pre-simțind prezența umană. Pe măsură ce coborau dealul și se apropiau de casă, a observat că era plină de lumini; înconjurau întreaga proprietate, erau risipite prin grădină, luminau fațada, intrarea principală și aleea de la intrare, pe care se vedeau parcate mai multe mașini. Imaginea aceea părea ireală după atâta ploaie, întuneric, frig, răni, febră și suferință. A simțit o euforie fără margini, apoi, imediat, o senzație de ridicol: fusese atât de proastă încât să se rătăcească, iar cu câteva minute în urmă se împăcase cu gândul că avea să moară în pădure, când, de fapt, se aflase la mai puțin de un kilometru de casa aceea.
Amaia a pășit pe aleea de beton zgrunțuros și s-a simțit de parcă ar fi călcat pe o
plajă atunci când refluxul vrea să te ducă în larg. A făcut câțiva pași poticniți pe suprafața dură a aleii și s-a forțat să-și stăpânească plânsul ce-i strângea gâtlejul, ca un cocoloș pe care nu-l putea înghiți.
Brusc, ploaia s-a oprit. Ca și cum cineva din ceruri ar fi închis robinetul care umplea oceanele de pe pământ. Ploaia a stat și a fost ca o prevestire. Ipar s-a oprit și la fel a făcut și Amaia. Au stat așa câteva secunde, ascultând picăturile căzând printre frunze, susurul molcom al sutelor de pârâiașe și izvoare ce se formau în valea Baztán atunci când ploua. Apa prelingându-se prin crăpăturile betonului spre marginile aleii. Amaia a oftat și i s-a părut ciudat să-și audă
răsuflarea, ca și cum ar fi fost surdă în tot timpul cât stătuse în bătaia ploii. Un șuierat prelung a străbătut aerul, speriind-o. S-a întors, încercând să vadă cine fluierase. Se auzise atât de aproape, încât avusese senzația că se afla în spatele ei.
– Ce e, Ipar? a încercat să-l ațâțe pe câine.
Însă Ipar nu era agitat deloc. Luase postura aceea care-i plăcea atât de mult: atent, semeț pe cele patru picioare, cu urechile ascuțite îndreptate spre locul în care privea vigilent. Oricine și orice ar fi fost, pe Ipar nu-l speria.
Fetița și-a șters picăturile de ploaie care-i perlau genele și s-a îndreptat spre casă.
Erau mult mai multe mașini decât crezuse atunci când văzuse cabana de la depărtare. Se vedea că nu toți erau de-ai casei, pentru că parcaseră care cum apucase, așa cum faci când te duci la o petrecere. Mașinile mari și strălucitoare, risipite de o parte și de cealaltă a aleii, adunaseră pe capotă mii de picături, ca bășicuțele apărute în urma unei arsuri. Amaia s-a oprit lângă una, încercând să-și dea seama de ce o neliniștea atât de mult. Brusc, a simțit că amețește, lumea a început să se învârtă cu ea și a trebuit să se sprijine de mașină ca să nu cadă. A atins perlele de apă, transformându-le într-un șuvoi micuț care s-a prelins pe capotă spre pământ.
A tresărit auzind un alt șuierat puternic. Venise din spatele ei, era sigură. S-a întors atât de repede încât amețeala a cuprins-o din nou, obligând-o să se țină de Ipar și de mașină. Nu era nimeni. Tremurând din cap până în picioare, s-a agățat de câine cum a putut și a luat-o la fugă spre ușa de la intrarea în casă.
Ușa de lemn masiv era lipsită de orice ornamente și de inel de ciocănit. Era luminată de sus și flancată de două ghivece mari din care se înălțau doi copăcei cu frunze roșii. La intrare ducea o potecă din dale de piatră, printre care se vedea
iarba tăiată recent. Amaia a ajuns la ușă și i-a dat drumul lui Ipar pentru a apăsa butonul soneriei. Brusc, a cuprins-o nehotărârea la gândul că nu știa ce să spună.
Ce se spune atunci când ajungi la o casă, după ce te-ai rătăcit în pădure?
Nu a fost nevoie să se gândească prea mult. În mod cu totul neașteptat, ușa s-a deschis și Amaia a făcut trei sau patru pași înapoi, iar o rază de lumină aurie a desenat pe pământ un triunghi perfect.
Un bărbat tânăr o privea din prag. Purta pantaloni negri și o cămașă albă, cu mânecile suflecate. Lumina aurie din interior îi învăluia părul castaniu, tuns cu un breton prea lung, pe care l-a îndepărtat cu mâna stângă. Nu a părut deloc surprins să o vadă, de parcă toată acea petrecere s-ar fi dat în cinstea ei. A zâmbit cald și senzual, în timp ce o îndemna din priviri să vorbească.
– M-am rătăcit, a reușit ea să îngaime, simțindu-se tot mai neliniștită. Febra îi creștea constant și se simțea tot mai amețită. Dar amețeala mai avea legătură și cu tânărul acela. Trebuie să o sun pe mătușa mea.
Zâmbetul tânărului s-a făcut și mai blând.
– Cum te cheamă?
Mulți ani mai târziu, Amaia avea să învețe că aceea era modalitatea prin care un bărbat afla numele unei femei și că întrebarea aceea, împreună cu răspunsul la ea, însemnau mult mai mult decât o întrebare și un răspuns.
– Amaia Salazar Iturzueta, a spus ea mecanic, ca un papagal, apoi s-a simțit ridicolă și obrajii i s-au îmbujorat de rușine.
– Amaia, a repetat el.
Amaia avea doisprezece ani. Îi plăceau băieții. Îi plăcuse de vreo doi–trei, încă
din fragedă copilărie până în prezent, dar nu știa ce e aceea senzualitate, agitația de sub piele, accelerarea bruscă a bătăilor inimii pe care le-a simțit când el i-a rostit numele. A ridicat o mână și și-a atins, instinctiv, părul rece, aspru, încâlcit.
S-a trezit întrebându-se cum i-or fi arătând hainele, dar nu și-a putut lua ochii de la zâmbetul acela. Buzele lui erau cărnoase, dar pline de masculinitate. Dinții albi, perfecți, ochii căprui-deschis sau verzi. Dar ceea ce o vrăjea cel mai mult era atitudinea lui relaxată și frivolă.
Atunci și-a dat seama ce era. Nu se alarmase deloc. Se comporta ca și cum ar fi fost firesc ca o fetiță să bată la ușa lui în plină noapte, udă leoarcă, cuprinsă de febră, rănită și plină de vânătăi. Iar ceea ce a spus el în continuare a convins-o definitiv că, într-un fel, o aștepta, că mereu o așteptase.
– Nu mi te-am imaginat așa, a spus, surprins și încântat.
Amaia a ridicat din umeri, descumpănită, simțind cum o sfârșeală tot mai mare punea stăpânire pe ea. Nu înțelegea nimic. O cunoștea? Și-o imaginase? Hățișul gândurilor era amplificat de starea febrilă. Și-a dat seama, brusc, că Ipar începuse să mârâie în felul acela gutural și zgomotos, care însemna un avertisment clar.
Un fulger a strălucit în depărtare, luminând conturul dealului.
– Vrei să intri? a întrebat-o el, continuând să zâmbească.
Mârâiturile lui Ipar erau tot mai puternice. Amaia și-a luat ochii de la tânăr pentru câteva clipe și s-a uitat la câinele ei. Ipar nu se mișcase de lângă ea. Părul ud, atârnându-i de o parte și de alta, îl făcea să pară un berbec, iar în zona gâtului îi era încâlcit de la cum se ținuse ea de el. Își păstra echilibrul pe trei dintre picioare, unul dintre cele din față și-l ținea puțin ridicat. Își ținea capul plecat și nu-și lua privirea de la intrarea în casă. Își ținea între picioare coada lungă și stufoasă, ca de vulpoi, iar părul de pe spate i se ridicase. Un mârâit feroce, chiar dacă ținut în frâu, izvora continuu din el.
– Amaia, i-a spus tânărul pe nume.
I-a plăcut cum i-a pronunțat numele, ca și cum nimeni până atunci nu știuse cum să i-l pronunțe. Ca și cum, rostit de el, numele ei de fetiță devenea cel al femeii care avea să fie cândva, al iubitei…
Și-a ridicat privirea. L-a văzut din nou, plin de senzualitate și de atenție, cu zâmbetul său fermecător. Atunci a observat că mai era cineva lângă el. Lumina aurie care-l învăluia pe tânăr o împiedica pe Amaia să-i vadă pe cei care-l însoțeau.
„Normal că sunt mai mulți, toate mașinile acelea… Probabil că dau o petrecere.“
A vrut să facă un pas în față, însă Ipar i-a tăiat calea, mârâind tot mai des.
„Ce e cu tine, Ipar?“ s-a întrebat în gând.
