Tămăduitorul a urmat-o pe Amaia în sus pe scară, iar Dupree a urcat și el.
Lampa continua să ardă. Se precipitaseră cu toții când auziseră barca și nimeni nu-și mai bătuse capul să o stingă. Împrăștia o lumină roșiatică, insuficientă, care colora blând camera asfixiantă, creând senzația stranie că intraseră într-o încăpere cu păpuși adormite. Toate cadavrele zăceau pe o parte, cu capul căzut între brațele întinse în față, în afară de cadavrul pe care Dupree îl întorsese cu fața în sus pentru a constata moartea prin înec. Părul le ascundea mare parte din față și era lipsit de strălucire și aspru, ca al animalelor expuse la parter.
Amaia a luminat cu lanterna fiecare corp, unul câte unul.
– Căutăm un diavol și cel mai mare șiretlic al său este să ne facă să credem că
ceea ce avem în fața ochilor nu este ceea ce pare a fi. Genul acesta de prădător e capabil să-și exercite munca lui macabră timp de ani în șir, cu mare discreție, ascunzând urmele sale sau ale cadavrelor de victime, făcând într-așa fel încât să
pară că e vorba despre dispariții, accidente, sinucideri sau că au fugit de acasă, alegându-și victime cu un grad înalt de risc, persoane a căror dispariție poate să
treacă neobservată, sau să nu i se acorde importanță, din cauza situației lor de oameni ai nimănui, excluși social. Negrese adolescente, frumoase, puternice și sărace. Genul de fată care ar fi norocoasă dacă ar avea o familie care să se ocupe de ea, genul de fată de care nimeni nu se miră că fuge de acasă, fuge pentru că
nu vrea să meargă la școală sau pentru că părinții nu o lasă să iasă cu băieți și să
se întoarcă târziu acasă. Adolescente care poate că nu s-au înțeles bine cu mama lor, ori s-au certat frecvent cu tatăl lor, așa că, într-un fel, deja erau ca și plecate.
Fete neascultătoare, care-și vopsesc părul fără să ceară voie și sunt pedepsite zilnic, care se poartă urât și insuportabil. Tot satul, tot cartierul știe situația lor.
Uneori merg singure pe stradă, se despart de grup pentru că le place să fie singure… Genul de fată care poate să dispară în timpul unui uragan, luată de ape, sau într-o pădure, când e furtună. Genul care îngroașă numărul victimelor totale, privite cu milă, dar fără interes real și fără ca autoritățile să sape puțin mai adânc pentru a vedea ce s-a întâmplat de fapt. De ce ar face-o? Oricum, acele fete ar fi sfârșit prin a fugi de acasă, prin a dispărea. Omul nostru răpește numai scursurile societății. Acest tip de monstru nu are de gând să se lase prins, este capabil să joace perfect toată viața rolul său de cetățean onorabil, nu-și dorește faimă, știe care-i este locul în lume. Este un diavol la vânat de suflete, pe care nu numai că le prinde, dar le mai și închide într-o cabană, ca pe niște trofee după o partidă de vânătoare, iar asta e numai începutul a ceea ce le așteaptă… Vă
imaginați câți dispăruți vor apărea pe listele oficiale, după ce se vor evalua daunele omenești produse de această catastrofă devastatoare pentru noi toți?
Zeci, sute? Dacă vă gândiți puțin, veți vedea că e scenariul perfect pentru a face pe cineva să dispară. Așa și-a clădit imperiul și așa va continua să acționeze, ca un vampir la adăpostul întunericului.
Amaia a făcut o pauză și s-a uitat fix la Dupree. Repetase cuvânt cu cuvânt discursul său despre profilul victimologic și asasinii oculți ai lui Scott Sherrington. A adăugat, drept încheiere:
– Satisfacția și puterea lui provin, ca în cazul diavolului, din a ne face să credem că nu există.
Cât timp ascultase, tămăduitorul trecuse prin fața fiecărei fetițe, iar acum se
apropiase de Amaia atât de mult încât ar fi putut să o atingă. S-a aplecat în față și i-a luat una dintre mâini. Dupree se retrăsese până la pragul ușii; Amaia i-a observat înfățișarea tăcută și, din cine știe ce motiv, a cuprins-o o rușine cumplită. A făcut un pas înapoi, gata să cedeze impulsului de a-și retrage mâna, de parcă presimțea că tămăduitorul avea acum acces la ceva extrem de intim, la ceva ce nu putea fi împărtășit. Însă bărbatul îi strângea mâna cu putere, cu o putere surprinzătoare la cineva atât de slab. Strângând-o de mână, a făcut un pas spre ea, pentru a scurta din nou distanța dintre ei și, ca și cum ar fi folosit o pătură mare și grea, a acoperit cu palmele sale palma Amaiei. Adevărul a țâșnit ca un șuvoi.
– Odată m-a salvat o furtună.
65. Ipar. Nord
Elizondo
Fetița ardea de la febră și dormea delirând sub un fag. Câinele ei, care-o iubea nespus, stătea lângă ea și îi lingea de pe față lacrimile, pe care ea părea să vrea să
și le șteargă cu mâna.
Amaia a inspirat mirosul mineral și primar de făină. Praful fin i-a pătruns pe căile respiratorii, lipindu-se de nări și obligând-o, chiar dacă ceva îi spunea că nu era bine, să respire mai adânc. A deschis gura și făina în care zăcea îngropată i-a pătruns în gât, amestecându-se cu salivă și înecând-o cu o masă păstoasă care i-a produs spasme. „Nu vreau să mor, sunt doar o fetiță“, încerca să spună. Însă cu fiecare cuvânt nu reușea altceva decât să-i permită acelei mase păstoase să o înece și mai tare, cu o cruzime amplificată de faptul că o omorau tocmai rugămințile ei de a fi lăsată în viață. A auzit un tunet și apoi muzica lui Berlioz a însoțit-o în moarte, împreună cu dangătele lugubre ale clopotelor. Când era convinsă că-i sosise sfârșitul, a simțit cum două palme umede și calde îi îndepărtau făina de pe față. Atunci a reușit să deschidă ochii… Rosario i-a zâmbit.
– Se va întâmpla astăzi, curviștină mică. Mama te va mânca la noapte.
A urlat îngrozită și țipătul a alungat coșmarul, iar fetița s-a trezit învăluită în întunericul pădurii. Mult timp a crezut că e moartă, pentru că nu vedea nimic, nu auzea altceva în afară de țipetele ei afonice din cauza frigului și febrei, scoase de o voce care îi era străină.
Lătratul lui Ipar a adus-o înapoi, la realitate. Se rătăcise, era în pădure, avea să
moară. Avea să fie mâncată.
Ținându-se de copac, s-a ridicat în picioare și, ca un orb, înainte de a face primul pas, și-a cufundat mâna în părul de pe gâtul lui Ipar.
– Haide, Ipar, i-a zis cu vocea aceea necunoscută.
Câinele a rămas pe loc. Nemișcat.
Amaia a îngenuncheat lângă el, l-a îmbrățișat rugându-l:
– Haide, Ipar, să mergem, te rog.
Și-a strecurat din nou degetele în părul lui lung și a făcut un pas în față. De data aceasta, Ipar nu a mai opus rezistență. A mers alături de stăpâna lui, dar și-a întors capul de mai multe ori, ca și cum ar fi încercat să-i spună stăpânului pădurii că nu putea face mai mult.
Amaia nu vedea nimic. La un moment dat, a închis ochii strâns pentru a verifica dacă avea să vadă ceva atunci când îi deschidea. Ipar o călăuzea. Avea grijă să
nu se ciocnească de copacii pe lângă care treceau și a căror prezență o resimțea ca fiind prietenoasă, însă se împiedica mereu de rădăcini, de pietre și de denivelările solului. A căzut în genunchi. Ipar i-a sărit în față, amortizând căzătura și evitând ca fetița să cadă direct pe pământ, însă șocul căzăturii resimțit în mușchi și senzația arzătoare din genunchi au făcut-o să plângă de durere și de frică. I-a trebuit destul timp până să se ridice din nou în picioare, iar după ce a reușit, fiecare pas era un chin, ca și cum ar fi avut pietre încrustate în rotule. De câteva ori a avut senzația că aude râul, însă nu a putut fi sigură din cauza ploii zgomotoase care continua să cadă peste coroanele copacilor. Nu avea de ales, trebuia să continue.
Brusc, s-a simțit lipsită de orice adăpost, a simțit cum temperatura scădea cu câteva grade în jurul ei, a regretat prezența arborilor, ca și cum ar fi renunțat la singurul culcuș pe care l-ar fi putut avea acolo. Însă și-a dat seama că ieșise din pădure abia atunci când ploaia a izbit-o peste față. În timp ce trecea liziera, a avut impresia, timp de câteva secunde, că a auzit un fluierat. Ipar s-a oprit, de parcă ar fi auzit chemarea stăpânului său. Au așteptat câteva secunde, apoi fetița și-a zis că fusese doar șuieratul vântului printre frunzele copacilor. Un fulger a brăzdat cerul iluminând bezna. Orbită de lumină, a întrezărit în fața ei o potecă
ce urma coasta dealului. Și încă ceva. Amaia a țipat. Era cineva acolo. Ipar a început să latre nebunește și s-a smuls dintre mâinile ei. S-a trezit singură, orbită
de fulger și cu imaginea, gravată pe retină, a acelei figuri întunecate pe care apucase să o vadă în timpul acelei secunde cât fulgerul luminase noaptea. Cineva se afla acolo, și nu era bun, era sigură de asta, iar siguranța ei se datora
îndoielnicului privilegiu de a fi trăit toată viața condamnată la moarte.
Tremurând de febră și de frică, l-a strigat pe Ipar. Când nu-l avea lângă ea, frica ei creștea până la panică. Câinele făcuse câțiva pași pe potecă și a continuat să
