indice faptul că ar mai fi sechestrat și alte fetițe sau persoane adulte.
– Dacă ne gândim la Médora, aproape că se poate spune că au avut noroc, a zis Charbou.
Amaia s-a uitat cu tristețe la fetițe.
– Până la urmă, furtuna nu voia altceva decât să le scape de ceva mult mai rău, însă Doamna nu-și controlează forța. Așa e ea.
Johnson a ridicat o mână cerând să se facă liniște și și-a înclinat puțin capul pentru a asculta mai bine. Zgomotul unei bărci cu motor s-a strecurat printre scândurile pereților.
– La naiba! Se întoarce partenerul lui.
Încă de la început, fuseseră de acord că bărbatul care fluiera târând cadavrul pe scară trebuia să aibă undeva cel puțin un partener. Ajunseseră la concluzia că
exista un singur partener; dacă ar fi fost doi sau mai mulți, atunci unul ar fi rămas cu el pentru a-l ajuta să scoată cadavrele. Dar era obligatoriu să mai fie cineva, aveau nevoie de un mijloc de transport pentru a muta cadavrele de acolo.
Zgomotul bărcii apropiindu-se de cabană i-a făcut să fie convinși că nu se înșelaseră, cel puțin în parte.
S-au năpustit pe scară în jos, rugându-se în gând ca nu cumva pescarii, luați de val, să se fi hotărât să acționeze pe cont propriu. Clive era în cabană, lângă
tămăduitor, care o veghea pe Médora, însă celălalt pescar dispăruse.
– Unde e prietenul dumneavoastră? a întrebat Bull.
– Când ne-ați spus că partenerul putea să se întoarcă oricând, colegul meu s-a hotărât să se ascundă printre arbuștii de afară ca să-l aștepte. Ca să nu ne ia prin surprindere, ca ăsta, a spus arătând spre cadavrul care plutea lângă primele trepte ale scării.
S-au uitat alarmați unii la alții. Bull și Charbou s-au repezit la ușa de la intrare, în timp ce Dupree, Johnson și Amaia au alergat spre una dintre ferestrele laterale. Zgomotul unei împușcături a străbătut ploaia, ca și cum s-ar fi luat la întrecere cu tunetele acelui cer ciudat de strălucitor. Johnson deschisese deja fereastra și a apucat să vadă cum glonțul l-a lovit pe unul dintre cei doi bărbați din barca cu motor, făcându-l să cadă în apă. Era evident că fuseseră luați prin surprindere.
– Mama mă-sii, a exclamat Johnson.
Celălalt bărbat din barcă a lăsat timona, a luat o pușcă și a tras, fără să țintească
prea bine, spre ușa de la intrarea în cabană. Johnson s-a gândit că ori încă nu-și dădea seama de unde venise glonțul, ori îi văzuse deja pe Bill și pe Charbou.
Individul a avut timp să mai țintească o dată, înainte ca pescarul să-l împuște în abdomen. Și-a dus mâinile la burtă și a căzut în față. A scăpat arma în apă și a rămas întins pe puntea bărcii, care a continuat să avanseze încet, până când s-a lovit de peretele cabanei. Johnson și Amaia s-au repezit la tribord, în timp ce Bull și Charbou urcau la babord, strigându-i individului să ridice mâinile sus.
Ceea ce nu a făcut, dar era de înțeles. Omul își concentra toate forțele în a striga ca din gură de șarpe, în timp ce încerca să-și țină mațele la locul lor. Johnson observase Winchester-ul 243 pe care-l avea Clive, însă colegul său mai în vârstă
avea un 300, cu care într-adevăr putea să vâneze mistreți, după cum demonstra gaura din burta insului din barcă. Țipetele individului s-au amestecat cu cele ale pescarilor, care începuseră să se jeluiască deodată.
– Aduceți-l înăuntru, a ordonat Dupree, apoi s-a întors înspre pescarul ascuns printre arbuști și i-a strigat: Iar dumneata ieși de acolo și lasă trasul cu pușca și urlatul, că ai speriat toți mistreții din mlaștini!
Au tras barca de-a lungul zidului lateral al cabanei până la intrarea principală.
Atunci și-au dat seama că bărbatul încetase să se mai vaite.
L-au așezat pe bărbatul din barcă pe cealaltă masă, aproape de cadavrul Médorei.
Charbou a improvizat un pansament ocluziv din câteva cârpe unsuroase găsite în barcă. A făcut o treabă destul de bună, reușind să țină mațele omului la locul lor și să oprească hemoragia, însă insul, în vârstă de vreo patruzeci de ani, își pierduse cunoștința.
Tămăduitorul i-a aruncat o privire scurtă și a dat din cap în sens negativ.
– Pot să mă rog pentru sufletul lui, trupul nu mai are leac. Pierde sânge, va muri într-o oră, poate și mai puțin; și va muri în chinuri, a spus, întorcându-se spre rămășițele pământești ale Médorei.
– Tămăduitorule, i-a spus Dupree pe un ton rugător, apoi l-a apucat de braț și l-a condus la năsălia improvizată pentru Médora. A arătat spre individul de pe masă
și a continuat: S-ar putea ca omul acesta să fie singurul care poate să ne spună
unde se află fetițele, fetițe răpite din casa lor, ca Médora, copile care vor sfârși ca
ea dacă nu reușesc să-i opresc pe monștrii ăștia. I-am urmărit toată viața; când au răpit-o pe Médora a fost cât pe ce să-i prindem, am fost atât de aproape încât l-au omorât pe fratele ei și pe colegul meu, care a trecut prin chinuri inimaginabile. În tot acest timp am văzut cum zeci de adolescente dispăreau de acasă și nimeni nu se interesa de ele, de soarta lor, iar acum suntem și mai aproape de a pune mâna pe ei. Sunt șase acolo, sus, nu știu câte or mai fi în alte locuri, însă știu că dacă
noi nu facem ceva, nimeni nu va face.
– Cum e posibil? a zis, dar întrebarea nu era retorică; chiar voia să știe.
Dupree l-a privit descumpănit. Amaia a fost cea care i-a răspuns.
– Veniți cu mine.
– Ce?
– Veniți sus cu mine, a spus ea arătând cu mâna spre camera de sus.
Dupree a oprit-o.
– Salazar, nu știu dacă e o idee bună…
– Merg, a spus tămăduitorul adresându-i-se lui Dupree. Cred că amica dumneavoastră vrea să-mi arate ceva mai mult decât niște cadavre.
