Una dintre fluierăturile acelea intense a străbătut iarăși aerul. Un fulger a scăpărat în apropiere, cu zgomotul său de tablă și cupru, apoi, imediat, a răsunat un tunet făcând să vibreze pământul, oasele lor, dinții lor.
Amaia a făcut doi pași în spate, exact când ploaia a început din nou să cadă.
– Amaia, a chemat-o din nou tânărul.
Continua să zâmbească, însă vocea îi suna acum altfel. Începea să-și piardă
răbdarea?
Fascinată de zâmbetul lui, a continuat să-l privească, în timp ce picăturile mari ale ploii tot mai dese îi deformau trăsăturile. Voia să meargă cu el. Se simțea rău, îi era frig. Îi plăcea vocea lui. Ploaia era rece ca gheața.
„Vine Doamna“, s-a gândit.
Ipar îi blocase drumul cu totul și nu o lăsa să facă nici un pas în față.
S-a auzit iarăși un fluierat asurzitor.
Tânărul fermecător i s-a adresat din nou:
– Amaia. A afișat încă o dată zâmbetul acela. Vrei să intri?
Se pregătea să spună că da, da, voia să intre; ce altceva să facă? Ce se aștepta Ipar să facă? Ce știa el, câine prost, de nevoile unei fetițe?
A mai răsunat un tunet.
„Vine“, s-a gândit.
Atunci, tânărul fermecător s-a dat la o parte și una dintre persoanele din umbră a făcut un pas în față, ajungând în bătaia luminii aurii.
Amaia a deschis gura, uluită și a început să tremure, dar nu de frig, ci de o groază infinită.
– Nuuu! a țipat din tot sufletul. Nu, nu!
Striga la persoana care încuviința din prag, zâmbind.
– Nu! a urlat din nou, făcând un pas în spate și apoi încă unul, și încă unul.
Acum se adunaseră la intrare mai mulți oameni, care o priveau cu condescendență, amuzați, răbdători, în timp ce ea urla și se retrăgea tot mai mult.
Un tunet cumplit a zguduit pământul, iar cerul s-a umplut de zeci de fulgere.
Acum fluierăturile păreau să se audă din toate părțile.
„Doamna e aici“, a înțeles ea brusc.
Oamenii care așteptaseră înăuntru, la adăpost, au părut să-și piardă brusc răbdarea și au ieșit în ploaie, îndreptându-se spre Amaia.
Amaia nici nu mai putea să strige. Mută, îngrozită, a mai făcut un pas în spate, s-a împiedicat de una dintre dalele de piatră, s-a împleticit gata să cadă, exact în momentul în care o lumină orbitoare a cuprins aleea și pe toți cei prezenți, în timp ce răsuna un tunet infernal. Amaia a închis ochii și a simțit trăsnetul abătându-se asupra ei.
66. Dulceața din debara
Mlaștinile
Miercuri, 31 august 2005
Tămăduitorul, înainte de a-și pune palmele pe bărbatul inconștient, l-a privit pe Dupree.
– Eu nu mint, nu pot să fac asta, e pactul meu cu Dumnezeu, așa că, dacă nu se poate fără minciună, atunci va trebui să o faceți dumneavoastră.
– Nici o problemă, a acceptat agentul, însuflețindu-se brusc.
Tămăduitorul a închis ochii și a început să-și treacă palmele mai întâi peste capul bărbatului, apoi peste abdomen. A ridicat bandajul îmbibat, improvizat de Charbou, și și-a vârât mâna dreaptă în rană, mișcând-o lent, apoi a închis ochii și a început să murmure incantații. După ce i-a deschis, s-a uitat la Dupree și a dat din cap în semn că da.
Agentul s-a aplecat asupra rănitului, l-a prins de bărbie și l-a scuturat ușor.
– Trezește-te!
Individul a deschis ochii și l-a privit confuz, în timp ce-și ducea mâinile la abdomen.
– Stai liniștit, i-a cerut agentul, prinzându-l de mâini. Omul acesta este un tămăduitor din mlaștini, îți vrea binele. Cum te numești?
– Dominic, a șoptit rănitul.
Johnson și-a dat jos jacheta, a împăturit-o în trei și a pus-o sub capul rănitului.
Bărbatul a tras aer în piept, nedumerit.
– Nu mă doare, a spus uluit.
