Amintirea celor șase fetițe moarte, lăsate acolo, cântărea mult mai mult decât subțirelul corp al Médorei, pe care-l înveliseră în husa uneia dintre saltelele umplute cu paie din camera de sus.
Surorile lui Jacob nu scoseseră un cuvânt de când fuseseră salvate din grota săpată în spatele debaralei din casă. Nu răspunseseră când Johnson și Dupree le întrebaseră dacă mai văzuseră vreo fetiță, sau dacă-și aminteau ceva din ce le spuseseră cei care le răpiseră. Ținându-se de mână, se mulțumiseră să nege sau să încuviințeze dând din cap. Cea mică avea în jur de opt–nouă ani; cea mare, vreo doisprezece. Erau foarte frumoase: micuța, ceva mai vioaie; cea mare, ușor
melancolică. Erau extrem de speriate.
Odată așezate în barcă, Amaia a observat că micuțele nu-și puteau lua ochii de la corpul Médorei, învelit în husă. Amaia și-a schimbat locul, așezându-se între cadavru și fetițe.
– Ania este regina Lunii, iar în italiană, Bella înseamnă frumoasă, a spus spre mirarea fetițelor.
Și-a deschis vesta antiglonț și și-a vârât o mână într-unul din buzunare, ridicându-și puțin tricoul, conștientă că reușise să capteze și atenția lui Charbou.
A scos micuțul dragon portocaliu și l-a arătat micuțelor.
– Jacob m-a trimis să vă salvez.
– Oh! au exclamat amândouă văzând jucăria.
Ania i l-a smuls din mâini și l-a întors ca să vadă dacă se afla acolo numele fratelui ei.
Au început să râdă și să plângă totodată, în timp ce s-au năpustit asupra ei, îmbrățișând-o, mai să o dărâme, în timp ce Amaia făcea eforturi să nu se prăbușească toate trei peste cadavrul Médorei. Cu toții au privit-o uluiți de reacția fetițelor.
– Unde e Jacob? Cum se simt bunicii noștri? au întrebat micuțele în cor.
– Toți sunt bine.
– Dar bunicul?…
– L-am dus la spital și o să se facă bine. Sunt cu toții acolo, împreună, și o să vă
ducem la ei imediat ce va fi posibil, le-a liniștit Amaia. Jacob ne-a spus că
părinții voștri lucrează în Baton Rouge.
Fetițele au dat din cap că da.
– Știm numărul lor de telefon de la serviciu, a spus cea mai mare, Bella.
– Deocamdată e foarte greu să suni pe cineva, dar o să facem noi cumva.
Dupree nu-și lua ochii de la Amaia, sugerându-i din privire să le pună întrebări cât mai repede.
Amaia s-a uitat la fetițe.
– Vreau să știu dacă oamenii ăia v-au făcut rău, dacă v-au dat ceva pastile…
– Ne-au speriat, a răspuns Ania.
– Da, asta e normal. Cred că ați fost foarte curajoase, pentru că oamenii ăia sperie pe multă lume. I-am văzut pe câțiva dintre ei, unul destul de bătrân, gras, altul blond, unul chel și încă pe unul foarte înalt. Patru. Au mai fost și alții?
– Nu.
– Ați mai văzut și alte fetițe?
Surorile lui Jacob au făcut un schimb de priviri. Ania era gata să încuviințeze, când Bella a zis:
– Nu, nu mai era nimeni.
După ce au fost aduse de Johnson și Charbou, le-a atras atenția că părul lung al amândurora era curat și strălucitor, de parcă s-ar fi pieptănat recent, cu câteva codițe subțiri, care plecau din vârful capului și coborau pe deasupra restului de păr neîmpletit.
– Voi v-ați aranjat părul?
– Nu, au spus foarte încet, aplecându-se în față, de parcă ar fi vrut să nu le mai audă nimeni.
Amaia le-a imitat, în timp ce încerca să-și dea seama cine le pieptănase așa, pentru că nu-i venea să creadă că vreunul dintre acei bădărani ar fi depus atâta efort.
– Lutins ne-au împletit părul în timp ce dormeam, a spus Bella.
– Lor le place să împletească părul în codițe, a zis Ania cu multă convingere.
Amaia a tras aer adânc în piept, încercând să găsească o modalitate de a aborda
subiectul acela.
– Lutins au stat acolo, cu voi? I-ați văzut?
Au negat.
– Noi suntem prea mari, ei pot fi văzuți numai de copilași, dar i-am auzit cum râdeau și ne-au împletit codițele, a asigurat-o Ania, aranjându-și părul.
