nu apar pe lista generală.
Amaia nu a răspuns. Nu putea. Mintea ei funcționa cu o mie de kilometri pe oră, punea informațiile cap la cap, o dată și încă o dată. Pe punctul de a naște, asta însemna o sarcină de vreo patruzeci de săptămâni. Dacă era o sarcină cu risc ridicat, exista posibilitatea să fi fost programată pentru o naștere prematură.
Presupunând că și-au dat seama de sarcină în prima lună când femeii nu i-a venit ciclul, asta însemna în urmă cu opt luni, adică exact la data când au început crimele și exact în locul unde Davis avea cea de-a doua casă. S-a întors spre Johnson și Dupree copleșită de importanța pe care le-ar fi putut avea toate acele informații.
Johnson a ridicat patru degete de la fiecare mână și a silabisit:
– Opt-luni.
Amaia și-a dus mâna la stomac. Avea acolo un gol care nu putea fi umplut cu nici un fel de mâncare. Amețeala de pe marginea prăpastiei. Piesa din puzzle.
Mai trăise senzația aceea, dar, ca de fiecare dată, o lua pe nepregătite, într-un moment neașteptat, când era pregătită să facă față la mult mai multe pentru a o găsi… Pac. O turnură norocoasă, o sumă de întâmplări. „Vei primi toate răspunsurile, dacă vei ști să pui toate întrebările“, îi repeta mătușa ei. Și, brusc, răspunsul era acolo. Ascuns la vedere.
Vestea noii sarcini, cercul se închide iarăși, din nou trei copii, aceleași greșeli, aceleași păcate.
– Ați spus că lucrează de mulți ani în cadrul companiei. De câți anume?
– O secundă, a spus Landis în timp ce verifica. Șaptesprezece ani și jumătate.
Amaia a zâmbit cu gura până la urechi și s-a uitat la colegii ei, care dădeau din cap, încuviințând.
Pronosticul ei despre cum era noua viață a lui Lenx fusese cât se poate de exact.
Trecuseră optsprezece ani de când Martin Lenx își ucisese familia, într-o casă de la periferia din Madison. După șase luni a găsit un loc de muncă în Texas, la firma American Insurance Association: o slujbă nouă, un oraș nou, o familie nouă.
– O cunoașteți personal pe doamna Davis?
– Am văzut-o de câteva ori la petrecerile de Crăciun pe care firma le dă pentru familiile angajaților.
– Se poate spune că doamna Davis este o femeie atrăgătoare?
– Hmmmm, a îngăimat Landis.
Din cele două convorbiri, Amaia învățase deja că acesta era modul lui Landis de a-și începe răspunsul, atunci când i se punea o întrebare stingheritoare.
– Cred că este, în felul ei. E o femeie subțirică, arată bine pentru vârsta ei, nu are prea multe riduri…
– Trebuie să știu dacă este frumoasă, sau dacă a fost cândva…
– Nu, vă rog să mă înțelegeți, nu vreau să zic că e o femeie urâtă, doar că… nu mi se pare atrăgătoare, poate și din cauză că e destul de timidă.
„Nenorocitul“, s-a gândit Amaia, „a repetat tiparul pas cu pas.“
Și-a dus din nou o mână tremurătoare la stomac pentru a-și stăpâni amețeala care amenința să o tragă în abis. Respirația i se accelerase și, dacă nu reușea să și-o controleze, putea să intre în hiperventilație în orice clipă.
– Domnule Landis, aveți acces la înștiințarea despre daunele de la casa din Galveston, înștiințare la care Davis a renunțat până la urmă?
– O clipă, a spus, apoi, în ciuda distanței și a comunicației telefonice și prin stația radio, s-a auzit, timp de câteva secunde, cum tasta. Am găsit-o.
– Grădina a suferit daune?
– De unde știți? Aici scrie: distrugere intenționată a unei zone cu flori tropicale.
Deci cum îl descrisese Landis? „Un om bun, de încredere, foarte serios.“ Genul de vecin corect, dar înțelegător, care își retrage plângerea contra unui minor când își dă seama că e vorba doar despre un băiat care are probleme de adaptare la noua lui casă. Genul de vecin bun care-i oferă, dezinteresat, ajutor băiatului cel mare, după ce au avut loc crimele. „La naiba! A plătit din buzunarul său până și pe cei de la firma de curățenie. A insistat să fie alături de Joseph când acesta a intrat în casă.“ Își putea imagina groaza tânărului când a văzut vioara.
– Landis, acum urmează ceva foarte important. Davis și-a luat câteva zile libere
pentru probleme personale; coincide vreuna cu datele pe care vi le-am spus?
Landis a verificat datele vreo cinci secunde.
– Dumnezeule! Toate coincid!
*
Amaia a părăsit puntea, a urcat pe marginea șalupei și, ținându-se de balustradă, a încercat să recupereze căldura trupului pe care o pierduse din cauza tensiunii nervoase. Încă înainte de amiază, temperatura ajunsese la treizeci de grade, dar chiar și așa, un fior rece i-a străbătut șira spinării. Mâinile îi tremurau ușor, însă
golul din stomac începea să se umple cu certitudini, pe măsură ce trecea în revistă, iarăși și iarăși, toate informațiile pe care le aveau.
Johnson a urmat-o, dar Dupree a rămas în cabină câteva secunde, pentru a mai arunca o privire la foaia pe care Amaia își luase notițe. Scrisese câteva informații și schițase o inimă. Era interesant, pentru că atunci când cineva desenează o inimă, de obicei unește două arcuri de cerc într-un punct comun. Însă Amaia desenase o inimă cu ventriculele neregulate și apexul rotunjit. Dupree a împăturit foaia și a luat-o.
Johnson stătea lângă Amaia, așa că Dupree s-a așezat de cealaltă parte a ei.
Soarele amiezii scânteia pe suprafața încrețită a apei, ce vălurea ușor mișcată de bayou și de refluxul mareei ciclonului care se întorcea în golf. Amaia s-a întrebat câte cadavre ducea apa către adâncimile golfului Mexic. Câți dispăruți vor fi considerați morți când se vor publica listele oficiale? Zeci? Sute? Câți dintre ei avuseseră parte de o soartă nefastă în timpul uraganului? Câți dintre ei fuseseră
asasinați sub alibiul oferit de furtună? Și câți vor fi victimele a ceva mult mai rău?
– Trebuie să ne întoarcem, a spus Amaia, fără să se adreseze nici unuia în particular.
