Doctorul Steve Owen a oftat destul de tare, încât să-l audă cu toții.
– Dacă vă ajută cu ceva, pot să vă spun că aveți multă intuiție și presupuneți foarte bine. Nu mi-ar plăcea să fiu soțul dumneavoastră.
După ce a încheiat convorbirea, când se pregătea să-i întindă microfonul lui Annabel, o voce feminină s-a auzit la stația radio.
– Doamna subinspectoare. Doamna subinspectoare Salazar, sunt Paula Thibodaux.
Amaia s-a uitat surprinsă la Annabel, care a încurajat-o să răspundă.
– Te ascult, Paula.
– Poate că o să vi se pară o tâmpenie, știți că, vrând-nevrând, v-am ascultat…
– Desigur, Paula, îți mulțumesc mult. Vrei să-mi spui ceva?
– Da, faza este că, auzindu-l pe doctorul ăla, mi-am amintit că nici soția vărului
nostru Tim nu a vrut să afle sexul copilului când a fost însărcinată cu nepoata noastră. Ne-a fost cam rușine să ne ducem la spital fără un cadou potrivit, neștiind dacă era băiat sau fată. Am rezolvat problema sunând la florăria spitalului, acolo unde se află o listă cu băieții și fetele născute în ziua respectivă
și cu numărul salonului în care se află, tot ce trebuie să știi este numele mamei.
I-am dus hăinuțe, brățări, jucării de pluș și flori, toate roz… Cumnata noastră
încă se mai întreabă cum am știut, a spus râzând. Dacă vreți, pot încerca.
– Desigur, Paula, a spus Amaia zâmbind. E vorba despre Seton Family Hospital.
După câteva secunde de așteptare, Amaia a auzit tonul apelului și o voce care a răspuns.
– Bună ziua, aș vrea să trimit două buchete de trandafiri unei paciente care a născut astăzi și niște baloane, vă rog, dar nu știu nici salonul și nici dacă e băiat sau fată.
– Cum se numește pacienta?
– Doamna Davis, Natalie Davis, știu că urma să nască astăzi.
– Da, înțeleg, draga mea, numai că v-ați cam grăbit, prietena dumneavoastră este programată pentru poimâine. Dar, dacă vreți, puteți să plătiți florile și i le trimitem imediat ce naște.
– Nu e nevoie, fiind vorba despre poimâine, am să trec pe la spital ca să le aleg personal. Așa o să văd și ce baloane aleg, plus o felicitare frumoasă, a răspuns Paula.
– Cum doriți, noi vă așteptăm pentru orice aveți nevoie, a spus florăreasa sub formă de salut, iar Paula a încheiat convorbirea.
– Ce credeți?
– Că ai fost genială, Paula.
68. S-a lăsat deja noaptea în Baztán?
Mlaștinile
Dupree a privit-o din nou pe Amaia, care continua să se agațe de balustrada șalupei, de parcă de acolo i-ar fi izvorât toate gândurile. S-a apropiat de ea, a întins mâinile și a despăturit hârtia pe care ea desenase o inimă.
– Frumos desen.
– Am învățat să o desenez așa când aveam doisprezece ani. M-a învățat un doctor.
– Inima mea e ceva mai comprimată în centru, exact ca acele capcane japoneze pentru caracatițe.
– Takotsubo, a spus ea.
Dupree a zâmbit, privind-o în felul acela care la început o neliniștise pe Amaia.
De data aceasta nu s-a mai întâmplat la fel.
– Spuneți-mi, dacă ar fi să alegeți un singur aspect, o singură trăsătură definitorie din acele vremuri, care ar fi?
A răspuns fără să stea pe gânduri.
– Noaptea… Dupree era sigur că pauza pe care a făcut-o Amaia a fost pentru ea însăși, ca să proceseze răspunsul. Ziua era insuportabilă, însă când noaptea se lăsa în Baztán…
– Acum e noapte în Baztán, Salazar?
– Mereu e noapte…
Dupree a zâmbit trist, dar înțelegător.
– Vă este frică, Salazar.
Ea a deschis gura, a vrut să răspundă, dar n-a știut ce.
