– De aceea lăsați o lumină aprinsă când mergeți la culcare.
N-a răspuns.
– Vă este teamă, dar așa, între beznă și lumină, vă așteptați inamicul. Vă este teamă, dar îl așteptați, iar asta vă transformă în cineva extraordinar de curajos.
Amaia a lăsat ochii în jos, însă Dupree a prins-o ușor de bărbie, obligând-o să-l privească.
– Am știut de prima dată când v-am văzut. Erați o tânără studentă care participa la conferința aceea de la Loyola. V-am recunoscut când v-am revăzut la Quantico. Sunteți o investigatoare înnăscută. Mai trebuie numai să vă țineți în frâu mândria asta, nu mult, doar puțin, pentru că trebuie să vă lăsați mânată de instinct, altfel nu veți fi altceva decât o polițistă ca oricare alta. Și ascultați-vă
inima. Astfel veți ajunge una dintre cele mai mari investigatoare pe care am avut norocul să le cunosc vreodată. Ascultați-vă inima, pentru că asta este ceea ce avem în comun Scott Sherrington, dumneata și eu. Fiecăruia dintre noi trei ni s-a oprit inima, fiecare dintre noi am revenit la viață din niște motive. Toți trei am murit pentru a învăța să ne întoarcem din infern. Avantajul nostru este nu doar că
știm drumul și ieșirea, ci că am învățat să-i distingem pe cei care merg pe drumul acela.
– Blestemat privilegiu, a murmurat ea.
– Vreau să vă rog ceva. Există cineva în Nola, se numește Nana…, e ca o mamă
pentru mine. Locuiește în Tremé, știu că întreg cartierul a fost devastat, dar mi-a spus că se va refugia la Superdome.
– Nu știu dacă s-a ținut vreo evidență, dar am să întreb, a răspuns ea.
El a făcut semn că e de acord, conștient că-i cerea ceva imposibil, însă simțise nevoia să o facă.
– Iar acum dați-mi voie să vă povestesc ceva, înainte de a ne întoarce. Mai târziu va trebui să spun o altă versiune, pentru ceilalți. O să vă obișnuiți cu asta, va
trebui să faceți așa de multe ori de-a lungul carierei dumneavoastră. Va trebui să
vă obișnuiți să ascundeți adevărul, dacă este nevoie, pentru că nu poți face nimic împotriva prostiei și ignoranței și nu toți văd ceea ce vedeți dumneavoastră.
Mințiți, dacă nu aveți de ales, mințiți pentru a vă salva pielea, pentru a lupta pentru justiție și adevăr, dar vreau să-mi promiteți că mereu veți fi conștientă că
mințiți, că veți ști care este adevărul și că niciodată nu vă veți minți pe dumneavoastră, nici pe mine, a zis Dupree. Am să vă povestesc ceva. Ceva ce știu că dumneavoastră veți înțelege.
– Mai întâi, răspundeți-mi la asta: suntem prieteni?
– Sunt gata să pariez pe viața mea, a spus, în timp ce i-a luat mâna și i-a pus în palmă un pachețel cenușiu.
Amaia a zâmbit.
69. Vrăjitoare
Elizondo
Când Amaia Salazar avea doisprezece ani, s-a pierdut în pădure și a rătăcit acolo timp de șaisprezece ore. Un păstor, Julián Andía, a găsit-o în mijlocul unei pășuni și ani în șir a povestit, oricui dorea să-l asculte, că trecea pe acolo când un trăsnet a aruncat-o la picioarele sale pe fetița lui Salazar. Au găsit-o în zorii zilei, la treizeci de kilometri în direcția nord de poteca de la care se abătuse. Învăluită
în ploaia deasă, cu hainele înnegrite de fum și pârlite pe alocuri, ca ale unei vrăjitoare medievale scoase dintre flăcările rugului, contrastând cu pielea albă, curată și rece, de parcă ar fi ieșit dintre ghețuri. Își pierduse o gheată, avea hainele zdrențuite, dar uscate, în ciuda faptului că umblase prin ploaie ore în șir.
Fetița aceea apăruse călărind un fulger, exact ca zeița Mari⁵. La început, Julián strigase, însă nu pentru a-i chema pe ceilalți, ci de spaimă, pur și simplu. Nu a îndrăznit să o atingă, pentru că auzise de la alții că dacă atingi pe cineva lovit de trăsnet, electricitatea trece în tine și te poate ucide. Cel mai bine era să zgâlțâi cu o bâtă corpul celui fulgerat, sau, în orice caz, cu ceva de lemn, pentru a-l descărca de electricitate, după care puteai să-l atingi. Însă polițistul care a ajuns primul pe pășune, alarmat de țipetele păstorului, i-a zis că astea erau prostii și că
electricitatea se descărcase prin picioarele fetiței și de asta îi lipsea o gheată, iar cealaltă era ferfeniță. A îngenuncheat lângă ea, i-a luat pulsul și a constatat că nu avea deloc. Trăsnetul oprise inima fetiței. Polițistul acela și colegul său au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a o menține în viață pe Amaia și de a-l liniști pe tatăl ei, care imediat ce a văzut-o s-a aruncat asupra ei, strigând lucruri de neînțeles: „Nu erau vise“, „Aveai dreptate și nu erau vise“, „Nu erau simple coșmaruri“.
Păstorul a crezut că fetița visase, un vis premonitoriu, că e lovită de un fulger și că tatăl ei, firește, nu o băgase în seamă. Cine ar putea să-i reproșeze ceva? Dar asta nu însemna că nu rămânea la fel de misterios faptul că visele fetiței se împliniseră, fără a mai ține socoteală că fusese aruncată acolo de un fulger. El fusese martor. Când i-au scos hainele zdrențuite, au observat că avea pe piept un
desen foarte ciudat, un fulger roșu, ca și cum vrăjitoarea furtunilor ar fi tatuat-o cu foc. Apoi se mai punea și întrebarea cum de era atât de rece dacă o lovise trăsnetul, sau cum de avea hainele și pielea uscate, deși umblase prin ploaie o zi întreagă, în care ploaia nu se oprise nici o clipă, sau, și mai ciudat, faza cu câinele ei, care avea să apară câteva ore mai târziu. Despre toate acestea, Julián avea părerile sale, pe care nu le împărtășea tuturor, însă unora, da, celor de încredere, cărora le spusese că mai demult vrăjitoarele urcau până la grota zeiței Mari pentru a-i aduce ofrande și a-i cere favoruri ca să aibă parte de ceea ce Dumnezeu le interzicea, de a lucra împotriva firii. Și toată lumea știa că grota aceea era complet uscată. Dar, dacă era să o spună pe aia dreaptă, Domnul să-l ierte!, prefera să fie ud până la piele decât să-i datoreze favoruri vrăjitoarei aceleia. Mereu i se păruse ciudată fetița aia a familiei Salazar, chiar dacă, se jura Julián că o spunea fără nici un fel de răutate, cu astfel de făpturi e preferabil să te înțelegi bine, nu rău. După cum spunea defuncta lui bunică, iar ea chiar știa multe despre astea, nu trebuie să crezi că există și nici nu trebuie să spui că nu există.
Amaia zăcea pe o targă mobilă. Avea trunchiul acoperit cu un cearșaf subțire, iar pielea, în afară de cea de pe genunchi și de pe mâini, zgâriată și plină de vânătăi, îi era la fel de palidă ca și cum ar fi fost moartă și tot sângele i-ar fi curs din corp. O asistentă stătea lângă ea, cu ochii pe monitor, în timp ce o altă asistentă îi verifica, tot la câteva minute, pupilele.
Engrasi și Juan Salazar se țineau strâns de mână și-l ascultau pe medic, în timp ce o priveau pe Amaia prin panoul de sticlă de la secția ATI.
– O să-i facem și alte analize după ce își va recăpăta cunoștința, însă din informațiile de până acum putem spune că nu există leziuni majore.
– De ce nu s-a trezit deja? a întrebat Engrasi.
– E un efort uriaș pentru organismul ei, iar dacă ne gândim că a mai și stat atâtea ore în ploaia rece, singură, rătăcită, în beznă, e normal să fie epuizată. Oboseala o va ține câteva zile. Când suntem expuși unui pericol extrem, creierul își pune întreaga mașinărie în funcțiune și unicul lui scop este supraviețuirea, deci de asta este complet extenuată.
– E adevărat că inima i s-a oprit? a întrebat Engrasi.
– Da, i s-a oprit pentru un timp, nu putem estima cât de lung. Trăsnetul descarcă
o mare cantitate de curent electric într-o milisecundă, iar la zece la sută dintre persoanele lovite de un fulger se produce un șoc cardiorespirator. Noroc că
polițiștii aflați la fața locului au știut cum să o resusciteze.
Engrasi și-a acoperit gura cu palma. Cuvântul acela, resusciteze, o speria într-un mod cum nu mai simțise vreodată. Pentru că dacă au resuscitat-o, înseamnă că
Amaia fusese moartă. Copila ei fusese moartă, nu conta dacă pentru câteva minute sau câteva secunde. Copila ei fusese moartă, iar ea, știind prea bine că
era în pericol, nu se pricepuse să o protejeze. Ignacio și Joxepi avuseseră
