dreptate, ar fi trebuit să o ducă de acolo, să o ducă departe, cât mai departe, întrun loc unde valea aceea blestemată să nu o mai poată ajunge. Medicul continua să vorbească, așa că i-a dat atenție din nou.
– Este foarte tânără și puternică și să sperăm că nu va rămâne cu sechele, dar vreau să vă avertizez că uneori, după câteva zile, pot apărea convulsii, leșinuri și, de cele mai multe ori, amnezie. Cei mai mulți dintre cei loviți de trăsnet nu-și mai amintesc nimic din ceea ce s-a întâmplat înainte de accident.
– Dar ce e cu desenul ăla ciudat de pe piept? a întrebat Juan copleșit.
– Este o arsură. A avut mult noroc, pentru că nu mai are și alte arsuri; aerul din jurul unui trăsnet se încălzește atât de tare încât apa se poate evapora, ceea ce explică hainele ferfeniță și faptul că era complet uscată atunci când au găsit-o.
Deși pare un tatuaj, este… cum să spun, o arsură ciudată, care s-a produs dinăuntru spre în afară, atunci când electricitatea a străbătut suprafața corpului fetiței, obligând celulele roșii din capilare să iasă la suprafața pielii, producând astfel acest tatuaj ciudat, care se numește semnul Lichtenberg. O să-i dispară cu timpul.
– Putem intra? a întrebat Engrasi, privind geamul care o despărțea de Amaia.
– Da, dar numai câte unul, pe rând.
– Du-te tu, i-a spus ea lui Juan.
Când și-a revenit în simțiri, l-a văzut pe tatăl ei lângă patul de spital. Chipul palid, părul lipit de frunte, udat de ploaie. Dunga roșie de pe pleoape de la atâta
plâns. Când ea a deschis ochii, s-a aplecat protector asupra ei, cu fața răvășită de îngrijorare, dar și cu o ușoară expresie de ușurare. Gestul lui i-a provocat un val de tandrețe și a fost cât pe ce să se înece de emoție.
– Am văzut un copac, tată, era special. Apoi n-am mai găsit drumul…
– Nu mai vorbi, draga mea. Odihnește-te.
Ochii limpezi și albaștri ai Amaiei străluceau de lacrimile reținute cu greu.
– Era cineva în pădure. Ipar nu l-a lăsat să se apropie…
Juan a simțit un fior pe spate, în timp ce-și imagina pericolele prin care trecuse fetița lui.
– Gata, a trecut, inimioara mea. Ai scăpat și o să te faci bine.
– Mi-era foarte frig și am văzut o casă…
– Ai ajuns la o casă? a întrebat Juan, surprins.
– Era acolo un bărbat… foarte frumos… Și mai erau și alți oameni…
Pe Juan l-a luat cu frig, în timp ce presimțirea întunecată care-l însoțise toată
ziua punea stăpânire pe inima lui. Nu-i plăcea deloc ce auzea.
– Erau… răi. Voiam să intru pentru că mi-era frig, dar Ipar nu m-a lăsat.
Fetița a făcut ochii mari, ca și cum, brusc, și-ar fi amintit ceva.
– Unde-i Ipar, tată?
Juan și-a lăsat ușor capul într-o parte. Mama mă-sii! Ar fi vrut să nu vorbească
despre asta cu fiica lui.
– Draga mea, Ipar a ținut mult la tine, a fost un câine bun și te-a păzit până la capăt.
Lacrimile reținute până atunci i-au curs șuvoi pe obraji. Amaia a scos un „nu“
gâtuit și a izbucnit în plâns cu atâta durere și suferință cum Juan nu mai văzuse vreodată. Fetița lui, care mereu plângea în tăcere, acum plângea și suspina din
toată inima, atât de zgomotos încât asistentele au venit în fugă, alarmate de apariția bruscă pe monitor a unor vârfuri de unde electrice.
– Ce i-ați făcut? l-a întrebat cu duritate una dintre ele, împingându-l la picioarele patului.
– Dumnezeule, nu i-am făcut nimic! a răspuns el jignit. Câinele ei… a murit, a încercat Juan să le explice.
– Nu puteați găsi un moment mai potrivit ca să-i spuneți? Acum trebuie protejată, omule!
A spus „omule“ ca pe o insultă. Însă ceea ce l-a durut cel mai tare a fost că
femeia aceea îi amintea că el era tatăl, că trebuia să-și protejeze fetița.
– Trebuie să plecați acum, a spus cealaltă asistentă, pe un ton ceva mai blând.
– Lăsați-mă să-mi iau măcar la revedere de la ea, le-a rugat el.
Asistenta a fost de acord și Juan s-a mutat din nou la marginea patului, mai aproape de fetiță.
Amaia plângea în continuare, însă acum fără zgomot, un șuvoi de lacrimi îi izvora din ochii strâns închiși și acoperiți cu mâna în care nu avea perfuzii.
– Draga mea…, trebuie să plec, i-a șoptit Juan.
