Amaia a deschis ochii. Nu exista nici urmă de reproș în privirea ei. Și-a ridicat mâna liberă, cerându-i tăcut o îmbrățișare. Ea îl iubea, mereu îl iubise. Avea să-i spună…
– Tată, mama era acolo, cu bărbatul acela. Mă așteptau, ca să mă…
Juan s-a îndreptat de spate, smulgându-se din îmbrățișarea fiicei lui. Ochii larg deschiși, inima înnebunită de presimțiri întunecate, îndoliate. S-a aplecat din nou asupra fetiței și i-a șoptit la ureche:
– Amaia, să nu spui nimănui. Fă-o pentru mine, dacă ții la mine. Nu spune nimic.
Toată iubirea pe care o simțea și o simțise mereu pentru el i-a apăsat pieptul, aproape dureros. Cuvintele destinate a-i spune cât de mult îl iubea au murit înăuntrul ei și au rămas ca o amintire dureroasă, lipite de corzile sale vocale. A încuviințat, incapabilă să scoată vreun sunet, și tăcerea ei s-a transformat în ultimul secret păstrat pentru tatăl ei și în motivul pentru care a încetat să-l mai iubească.
Juan a simțit pe față atingerea ușoară a obrazului fetiței lui, în timp ce dădea din cap că e de acord.
Când s-a ridicat în picioare, Amaia încetase să mai plângă.
L-a privit în ochi. Juan și-a dat seama că tocmai vedea chipul serios și plin de certitudine pe care Amaia urma să-l aibă la maturitate. Copleșit de rușine, și-a ferit ochii și s-a îndreptat spre ușă.
– Adio, draga mea.
Amaia a răspuns după trei secunde. Și Juan a înțeles că răspunsul ei era pentru totdeauna.
– Adio, tată.
Engrasi aștepta de cealaltă parte a peretelui de sticlă și, chiar dacă nu auzise nici un cuvânt, văzuse toate gesturile făcute de fratele și de nepoțica ei. Juan, cu capul plecat, s-a oprit lângă ea. Plângea. Fără să se uite la el, Engrasi l-a întrebat:
– A plâns pentru Ipar?
– Da.
– Sper că nu i-ai spus…
– Nu, normal că nu, a răspuns el iritat, și nici tu să nu-i spui vreodată.
Engrasi s-a întors spre el furioasă. Juan și-a lăsat din nou privirea în pământ.
– Ce om ar putea să-i spună unei fetițe că cineva i-a despicat câinele și l-a prins
în cuie de un copac de la marginea pădurii?
Juan nu a răspuns. A izbucnit din nou în plâns. Engrasi și-a mutat privirea de la el, scârbită.
– Am să o mut pe Amaia din Elizondo, cât mai repede.
– Da, a zis Juan.
– Nu ai înțeles. Imediat ce va fi externată. Amaia nu se mai întoarce în Elizondo.
Juan a încuviințat.
– Du-o undeva departe, cred că Pamplona nu e destul de departe… Du-o, îți dau bani…, dar să nu-mi spui niciodată unde e, pentru că sunt slab, Engrasi, și dacă
aș ști…
Divinitate feminină din mitologia Țării Bascilor (n.tr.)
70. Vioara lui Mic
Mlaștinile
Miercuri, 31 august 2005
Johnson a revenit însoțit de Bull și Charbou. Dupree nu s-a lăsat rugat.
– E al nostru. Compozitorul este Martin Lenx, care în prezent trece drept Robert Davis. Este inspector pentru evaluarea daunelor în caz de catastrofă la firma American Insurance Association. S-a angajat acolo la șase luni după ce și-a ucis prima familie, în Madison. Prin intermediul polițelor de asigurare a avut acces la toate informațiile despre familii, numărul de membri, câți locuiesc în casă, ce vârstă au, ce arme dețin la domiciliu, ce accidente au avut, bolile de care suferă, probleme cu poliția pentru tot felul de delicte minore. Cunoștea din surse directe și judeca comportamentul familiilor și, cazurile în speță, le și condamna.
Locuiește în Texas, cu noua lui familie, dar, în urmă cu opt luni, atunci când soția i-a spus că e însărcinată cu al treilea copil, se afla în casa lui din Galveston, aflată lângă cea a familiei Andrews.
– Nemernicul de bun samaritean, a șoptit Charbou privind-o pe Amaia.
Dupree a continuat:
– Are un băiat și o fată, pe care o cheamă Michelle și cântă la vioară. A folosit vioara pentru a transforma salonul familiei Andrews într-o sală de muzică.
Salazar a avut dreptate. Aceea a fost prima crimă sub noua identitate, un act impulsiv, irațional, riscant. În momentul în care a aflat că va avea al treilea copil, a simțit că întreaga lume îi cade în cap, vedea cum se repetă din nou, pas cu pas, povestea lui anterioară, așa că din punctul său de vedere a fost firesc să lichideze familia Andrews numai pentru că aveau un copil mai neascultător, care-și supăra uneori părinții și care îi distrusese grădina.
– Ce tâmpit! a spus Charbou, nereușind să se abțină de la comentarii.
– A plătit din banii lui curățenia casei pentru a fi sigur că totul era în regulă. E
ușor să ne imaginăm ce i-a trecut prin cap atunci când Joseph Andrews a spus că
