Întrebările și rugămințile de dimineață dispăruseră, nimeni nu se mai obosea să
ceară apă, haine uscate sau medicamente de prim-ajutor. Nimeni nu mai avea nimic. Un bărbat care stătea cu urechea lipită de un aparat de radio cu bateriile pe sfârșite le-a spus:
– Mâine vine președintele, au zis la radio.
– Au mai zis și ieri, și alaltăieri, a comentat o femeie de lângă el.
– Tot repetă că ajutoarele sunt pe drum, a adăugat bărbatul, pe un ton din care reieșea că nu spunea altceva decât ce auzea la radio.
– Înseamnă că n-au nimerit drumul și au trimis ajutoarele în Canada, pentru că
au trecut patru zile de la uragan și la noi nu a ajuns nimeni cu ajutoare.
Unii își înălțau capul când treceau prin dreptul lor, îi avertizau că nu aveau unde să meargă, că drumul acela era înfundat și că, asemenea celor mai multe drumuri din New Orleans după trecerea Katrinei, nu ducea nicăieri.
Cei din a doua jumătate se caracterizau prin zarva pe care o făceau. Când au trecut prin dreptul lor, au țipat, vărsându-și năduful și furia:
– Unde sunt ajutoarele? strigau văzându-le însemnele de polițiști.
– Ne-ați lăsat să murim aici, dar n-o să vă fie ușor, încă trăim! a țipat o femeie, în uralele grupului.
– Frate, i-au zis lui Charbou. Unde mergi? Rămâi aici, cu noi. Uită-te în jur. Vezi vreo față albă?
– N-o să trimită nici un ajutor. Draga noastră țară a găsit modalitatea de a ne extermina! a răcnit un bărbat.
Charbou a privit-o pe Amaia și i-a zis:
– Au dreptate. Niște teroriști aruncă în aer World Trade Center și imediat toată
țara se mobilizează. Dar dacă un oraș întreg, plin cu negri, dispare sub ape, cui îi pasă? Vă puteți imagina că după patru zile de la căderea turnurilor ajutoarele
încă nu ar fi sosit?
Amaia a dat din cap că e de acord.
– De neimaginat.
Mai exista și un alt grup, cu tot mai puțini reprezentanți, dar asta nu înseamnă că
nu era la fel de surprinzător. Un soi de drumeți temerari. Printre ei puteau fi văzute femei cu bebeluși în brațe. Bărbați slinoși împingând cărucioare de cumpărături burdușite cu tot soiul de obiecte. Bătrâni la bustul gol mergând împleticit și cărând pungi cu vechile lor fotografii de nuntă. Cu toții mergeau târșâit și se opreau numai pentru a-și pune mâna streașină la ochi ca să privească
în zare, înainte de a-și relua peregrinarea lor neobișnuită, fără destinație, ca damnații din infernul lui Dante, obligați să meargă zi după zi, fără să ajungă
vreodată undeva.
Străbătuseră o porțiune de drum cu apa până la brâu, înainte de a ajunge la o zonă pietonală din care se putea trece pe pasarela de pe autostrada interstatală. S-au oprit câteva minute pentru a-și goli ghetele de nămol și pentru a-și usca armele, înainte de a porni din nou la drum. Johnson și Charbou mergeau, cu rândul, în față. Uneori, Charbou îi arăta lui Johnson o zonă sau o clădire și îi explica de ce e importantă pentru oraș, sau de ce îi plăcea lui în mod deosebit.
Amaia mergea la câțiva pași în urmă și îi asculta pe cei doi bărbați. Charbou a făcut un semn spre sud. Johnson s-a întors ca să se uite, s-a împleticit într-o parte și a căzut la pământ. Amaia s-a oprit confuză, întrebându-se dacă Johnson amețise sau se împiedicase. După o jumătate de secundă, au auzit ecoul împușcăturii. O îmbrâncitură a culcat-o la pământ, în timp ce o nouă împușcătură
brăzda aerul de deasupra capetelor lor.
– Trag în noi! a strigat Charbou, în timp ce se târa pe burtă pentru a ajunge la Johnson.
S-a lăsat pe vine lângă agent, l-a prins de subsuori și l-a târât spre contrafortul pasarelei, unde se adăpostise Amaia.
– Cred că trag în noi din clădirea aceea, a spus ea, arătând undeva, peste capul lui Charbou. Nu te mișca până nu-ți zic eu.
– Grăbește-te, a strigat el, în timp ce încerca să-l protejeze cu trupul său pe Johnson.
Stând într-un genunchi, Amaia a ridicat arma peste zidul de susținere și i-a strigat lui Charbou să se miște, după care a tras în direcția clădirii, golind un încărcător întreg, fără să țintească în vreun punct anume, ci numai pentru a-și acoperi colegii.
Charbou a căzut ca un sac lângă ea, cu Johnson sprijinit de el. Agentul era leoarcă de transpirație și respira pe nas, cu buzele strânse, încercând să-și revină
după șocul împușcăturii.
Amaia a cercetat rana: era la umărul stâng, chiar la marginea vestei antiglonț.
Brațul i se strâmbase într-un mod nefiresc, care a făcut-o să presupună că avea ceva oase și tendoane vătămate. Și-a deschis rucsacul, a golit conținutul pe jos și a luat un tricou din bumbac cu care i-a astupat rana, apoi i-a verificat spatele lui Johnson, căutând, fără succes, locul prin care ieșise glonțul.
– Nu e nimic grav, Johnson. Glonțul a rămas înăuntru, îl simt prin piele. Cred că
v-a fracturat osul, dar nu sângerați foarte tare. O să scăpați din asta, prietene.
Agentul Johnson nu a răspuns, însă a privit în jur, la podul pustiu, cu cele două
capete cufundate sub apă, conștient de situația lui.
Dându-și seama la ce se gândea agentul, Amaia s-a enervat.
