– Vai, ce proastă sunt! Eu tot dau din gură, iar voi cred că sunteți rupți de oboseală. Vă conduc, a spus luând o lumânare aprinsă de pe tejgheaua recepției.
Singurul neajuns este că va trebui să dormiți în aceeași cameră, nu mai am nici una liberă, a spus întorcându-se spre Amaia și făcându-i cu ochiul.
I-a condus la etaj și a deschis ușa camerei. A intrat prima și a ridicat lumânarea pentru ca ei să vadă cât de cât. După ce dormiseră în campingul pescarilor, în casa abandonată a unui necunoscut sau sprijiniți de pereții spitalului Charity, după ce văzuseră atâtea case distruse și mobilier inundat, după ce simțiseră
mirosul de igrasie ce începea să se formeze, camera hotelului Dauphine părea scoasă dintr-un vis despre perfecțiune și ordine. Patul mare și alb, mobilierul crem, ca de vanilie, oglinzile, așternutul curat. Nu i-a venit să creadă cât de repede se obișnuise mintea ei cu mizeria.
– Deja v-am spus că nu mai avem mâncare, așa că micul dejun nu este inclus, tot ce pot să vă dau e o lumânare și o cutie de chibrituri, în cazul că se stinge, deși nu cred că asta v-ar deranja prea tare, a spus intrând în baie și luminând-o.
Amaia a mers după ea și a zâmbit, în timp ce proprietara le explica:
– Înainte de sosirea furtunii, sora mea, Grace, a avut ideea de a umple cu apă
toate căzile. Folosiți-o cu cap, e pentru tot ce aveți nevoie: de spălat, de băut… E
rece, dar măcar prosoapele sunt curate.
*
Să-și dea jos hainele pe care le purtase de când începuse uraganul a fost ca și cum și-ar fi dat jos un strat de piele. A lăsat pe masă fotografia îndoită pe care o luase cu ea și a zâmbit văzând micul dragon portocaliu primit în dar de la Jacob.
S-a uitat în oglindă la corpul ei gol. Avea urme de la cum se bronzase pe brațe și pe gât. Și-a atins abdomenul, binecuvântând-o pe Annabel că-i dăduse niște antibiotice atât de eficiente, care, pur și simplu, spulberaseră infecția. A pus în chiuvetă o jumătate de găleată de apă. A luat săpunul cu miros de liliac și l-a dus la nas, bucurându-se de mirosul lui, pe care, în împrejurări normale, nici nu l-ar fi remarcat. S-a spălat îndelung, observând vânătăile și zgârieturile de care nu fusese conștientă până în acel moment. Și-a spălat și părul, folosind încă o jumătate de găleată cu apă pentru a și-l clăti. Senzația era atât de plăcută, încât nici măcar nu s-a șters, și-a luat direct lenjerie intimă curată și un tricou de bumbac. Trecuse ceva vreme de când nu se mai simțise atât de bine.
– Rândul tău, i-a spus lui Charbou, făcându-i loc.
El a intrat în baie și a lăsat ușa întredeschisă, ca să iasă puțină lumină.
Întinsă în pat, cu fereastra larg deschisă, l-a auzit pe Charbou punând apă în chiuvetă. Și l-a imaginat mirosind parfumul săpunului, așa cum făcuse ea. De afară a intrat o adiere caldă, odată cu ecoul îndepărtat al unui saxofon. Asta a făcut-o să zâmbească. Cineva repeta un solo. S-a ridicat din pat, a mers la fereastră și a ascultat, în timp ce se gândea: „Există două categorii de oameni care nu vor părăsi niciodată New Orleans: muzicienii și stafiile“.
S-a întors și l-a văzut pe Charbou în oglindă. Cu trupul gol, ud și înspumat cu săpunul de liliac. Era puternic și frumos ca o statuie. Și el o contempla în oglindă. Nemișcat, liniștit, plin de seriozitate. Dintr-o mișcare, Amaia și-a scos
tricoul peste cap. Fără să-și ia ochii de la imaginea lui Charbou în oglindă, s-a îndreptat goală spre el.
Trecuse mult timp de când nu o mai visase, de când nu mai venise la ea în somn.
I-a simțit prezența lângă pat, stătea și se uita la ea. Atrasă, contrariată și fascinată
totodată de forța micuței Amaia, care-i întorcea spatele sfidător, ca și cum prin gestul acesta i-ar fi spus „nu mă tem de tine“. Deși amândouă știau că se temea.
S-a aplecat și mai mult asupra fetiței și a deschis gura pentru ca ea să-i simtă
respirația pe piele.
„De ce nu te-am mâncat în toate nopțile astea? Crezi că sunt nebună?“
S-a trezit speriată, în întuneric, ca și cum ar fi simțit o mișcare. A deschis ochii în beznă și a tras o înjurătură pentru că uitase să-și lase lanterna aprinsă în baie.
A pipăit pe noptieră până când a găsit-o, a aprins-o și i-a lipit raza de pătură, ca să nu-l trezească pe Charbou.
El dormea adânc. L-a privit câteva secunde, până când a perceput din nou, la fereastră, mișcarea care o trezise. A stins lanterna și s-a dat jos din pat. Draperiile grele de la fereastra vecinului lor erau date în lături. Prin ferestrele mari, de la dușumea până în tavan, larg deschise, a putut vedea, în lumina aurie din interior, o încăpere împodobită fastuos. Un bătrân în halat citea la lumina unui candelabru cu opt brațe. În spatele său, cotoarele aurite ale cărților scânteiau în lumina lumânărilor, împrăștiindu-și strălucirea peste toată biblioteca ale cărei rafturi ajungeau până la tavan. Amaia l-a privit captivată de senzația de irealitate și de frumusețe pe care o transmitea.
– Salazar, a spus Charbou din întuneric. Întoarce-te în patul meu.
– Patul „tău“? a întrebat ea râzând.
– Eu sunt în pat și tu, nu. E patul meu. Vino aici.
– Cu condiția să nu-mi mai spui Salazar, mă simt de parcă aș vorbi cu un polițist.
– Și ce sunt?
– Un amant, i-a răspuns ea. Sau nu?
– Vino în patul meu și vei vedea.
73. Gris-gris. Talisman
New Orleans, Louisiana
Vineri, 2 septembrie 2005
Zorii au venit puțin după șase și jumătate, oră la care temperatura deja ajunsese la douăzeci și nouă de grade. În timp ce Amaia se îmbrăca, Charbou o privea întins în pat și a observat că purta pandantivul din piele de capră pe care-l văzuse la Dupree.
– Înseamnă că ține mult la tine dacă ți-a dat talismanul care i-a salvat viața.
Amaia a strâns săculețul între degete și a simțit prin pielea subțire conținutul lui grunjos.
– Ce crezi că e înăuntru? a întrebat în timp ce făcea să crănțăne ce era în săculeț.
