ăștia care știu cum să se pună cu țicniții. Lumea o să te adore, însă colegii tăi te vor urî. O polițistă a naibii de respectată.
– Nu voi fi niciodată așa ceva, a spus ea, aruncând cu o pernă în Charbou.
– De parcă ar fi după tine, a răspuns el.
În timp ce-i conduceau spre ieșire, proprietarele hotelului nu au încetat de a strecura priviri furișe spre Charbou și de a-i face cu ochiul Amaiei. Și-au luat la revedere de la proprietare și au pornit pe jos, în direcția est. Voiau să ajungă la Superdome înainte ca arșița să devină insuportabilă. Pe frecvențele oficiale au auzit că de-a lungul nopții Crucea Roșie, serviciile de urgențe federale, departamentul de asistență socială și armata mutaseră în jur de douăzeci și trei de mii de persoane, de pe stadionul Superdome pe stadionul Astrodome, din Texas.
Autobuzele aveau să continue toată dimineața să transporte persoane de pe Superdome. Era ziua în care președintele avea să sosească în oraș. Iar primul camion cu ajutoare din afara statului, conținând apă, alimente și medicamente, avea să sosească aproape în același timp.
74. Nana. Să accepți sfârșitul
În preajma stadionului Superdome din New Orleans Nana a ascultat vacarmul miilor de voci din jurul ei. Suna ca bâzâitul unui stup agitat, când mai puternic, când mai scăzut, ca susurul unui val care se îndepărtează. Numai țiuitul metalic al megafoanelor rupea cadența vuietului bolnăvicios al acelor suflete. A deschis ochii în razele puternice ale soarelui, care urca pe cer cu repeziciune și ochii i-au lăcrimat de la atâta lumină. Nu pusese geană peste geană toată noaptea, șezuse pe beton, sprijinită cu spatele de balustrada metalică. Avea dureri cumplite în tot trupul, vii, ascuțite, ca și cum o gânganie feroce ar fi mușcat-o de genunchi, de șolduri, de glezne, de spate, provocându-i chinuri intense, violente și care durau minute în șir la cea mai mică
mișcare. Numai stând absolut nemișcată reușea să scape de împunsăturile dureroase, așa că a încercat să-și controleze respirația și să stea liniștită. Toată
noaptea, urmărise cum oamenii, îndemnați de soldați cu megafoane, stăteau la coadă și urcau în autobuzele ce plecau de pe esplanadă. Bărbați și femei de toate vârstele, târându-și bunurile în saci de gunoi colorați, pe care dormeau copii răpuși de oboseală, sau în pungi transparente de plastic, prin care se vedea conținutul sărăcăcios. Soldații, ca niște câini ciobănești având grijă de turma de oi, îi dirijau pe oameni, obligându-i să-și ducă bunurile într-o parte sau într-alta.
Încercărilor de proteste le răspundeau cu brutalitate, iar oamenii, ca oile la stână, se supuneau. Dar Nana nu voia să plece, nu-și dorea altceva decât să meargă
acasă. Oricât de inconfortabil ar fi fost acolo, putea să suporte câteva zile, până
când curentul electric avea să revină; ar curăța nămolul și ar goli casa de apă. În toate acele zile auzise nenumărate povești despre cum uraganul afectase orașul, în fiecare cartier. Însă Tremé era un cartier bine clădit, cu case solide care făcuseră deja față altor furtuni. Nu, nu avea să plece, va sta acolo până când autoritățile îi vor spune că se poate întoarce acasă. Epuizată, incapabilă de a se ridica în picioare, tocmai înghițise ultimele două calmante care-i mai rămăseseră; i se lipiseră de cerul gurii, apoi s-au descompus treptat, împrăștiindu-și gustul lor amar; nu era în stare să le înghită, într-atât de inflamată îi era gura din cauza setei, iar limba uscată abia și-o mai putea mișca.
Un tânăr îmbrăcat într-o salopetă cu însemnele Crucii Roșii s-a apropiat de ea.
– Doamnă, sunteți singură?
Când a încercat să răspundă, în loc de cuvinte i-au ieșit lacrimi. Plângea ca proasta. Așa cum făcuse la răstimpuri de-a lungul nopții. Nici acum nu s-a simțit mai bine. Chiar dacă mintea ei analiza situația pe toate fețele și instinctul de supraviețuire îi rămăsese la fel de puternic ca de obicei, era atât de obosită încât nu mai putea reacționa. S-a certat în gând pentru a mia oară pentru că părea o bătrână senilă, lipsită de puteri, incapabilă să-și găsească cuvintele. Tânărul i-a întins o sticlă cu apă și, cum ea nu a luat-o, a deschis puțin capacul și i-a lăsat-o în poală, apoi a trecut mai departe, ca să împartă apă și altora. Când a reușit să-și stăpânească plânsul, a luat sticla și a băut cu atenție, puțin câte puțin. Imediat s-a simțit mai bine. La naiba, era deshidratată și nici măcar nu-și dăduse seama!
A băut toată apa din sticlă, a lăsat-o jos, apoi, ținându-se de balustradă, s-a ridicat încet în picioare.
Durerea a fost cumplită, a simțit că e pe punctul de a leșina și s-a ținut cu toate puterile ca să nu cadă. Dacă ar cădea, s-ar face praf, era sigură, și ar muri ca o țestoasă bătrână în bătaia soarelui, cu carapacea în jos.
A stat mai bine de o oră sprijinită de balustradă, înainte de a se hotărî să străbată
esplanada plină de oameni, până în locul unde se formau cozile. Poate că acolo cineva i-ar putea spune una, alta. Pas cu pas, împleticindu-se ca și cum un cutremur ar fi zguduit pământul, cu ochii mijiți din cauza soarelui, a înaintat rugându-se ca nu cumva să o împingă cineva, nici măcar un pic. Durerile o chinuiau îngrozitor. A strâns din dinți și a continuat să meargă, cu privirea încețoșată de amețeala și de greața provocate de durere.
– Nana! a strigat-o cineva.
A continuat să meargă din inerție, nu mai putea face altceva.
– Nana, sunt eu.
Atunci s-a oprit și a întredeschis ochii răniți de lumina soarelui și de plânset.
Bobby a îmbrățișat-o și a susținut-o, în timp ce ea s-a făcut moale ca o cârpă în brațele lui.
– Of, Nana, îmi pare rău, nu am putut veni mai repede. Nana, mama…, Seletha a murit ieri. Habar nu am unde au s-o ducă și când o voi putea înmormânta. Te-am căutat pe stadion și apoi m-am gândit că poate te-au evacuat cu vreun autobuz.
Nana, cu vocea gâtuită de plâns și oboseală, aspră și de nerecunoscut, a spus:
– Hai să mergem acasă, Bobby.
Bobby a privit-o mâhnit.
– Ce casă, Nana? Apa de pe străzile din Tremé a ajuns până la primul etaj.
Cartierul e distrus, a spus cu un nod în gât.
– Apa o să scadă. Mereu a scăzut după furtuni, a încercat ea să-l convingă.
– Nana, digurile au cedat. Apa va sta pe străzi mult și bine. Nici măcar nu poți ajunge acolo; doar cu barca.
Nana l-a privit dezolată, dar tot nu s-a dat bătută. Încă mai căuta în privirea lui un semn cât de mic de încurajare. Nu-și putea imagina casa ei acoperită de ape, bucătăria inundată, albumul cu tăieturi din ziar lăsat pe masă…
– Nana, s-a terminat, trebuie să plecăm.
– Dar poate că furtuna o să mi le redea…
– Furtunile nu îți dau nimic, Nana, ele distrug totul.
Nana a izbucnit din nou în lacrimi și și-a afundat fața în pieptul tânărului. El a îmbrățișat-o tandru și a condus-o, consolând-o, spre locul unde mii de persoane stăteau la cozi pentru a urca în autobuzele care urmau să le ducă departe de casele lor, pe unii, pentru totdeauna.
Esplanada care înconjura Superdome era un viespar de tânguieli și văicăreli.
Amaia a aruncat o privire în jur și și-a văzut gestul multiplicat în mii de priviri.
Oameni blocați, ca ea, în bătaia soarelui. Cu hainele ude și murdare, cu privirea pustie, căutând ceva, fără să știe prea bine ce.
