Bobby și-a deschis micul rucsac și soldatul l-a verificat rapid, apoi i-a făcut semn cu capul că poate să urce în autobuz.
Amaia s-a întors spre Charbou.
– Pistolul. Nu pot să le arăt legitimația, Lenx ar putea fi printre cei care așteaptă, sau chiar printre cei care au urcat deja în autobuz. Și chiar dacă nu ar fi aici, dacă
le arăt că sunt agent FBI, o să am probleme mai apoi în a explica de ce nu am cerut ajutor sau de ce nu am folosit aparatura din dotarea armatei pentru a intra în legătură cu Quantico. Nu pot risca să-mi ia arma.
– Nu ți-o va lua nimeni, a spus el pe un ton grav.
– De ce ești atât de sigur? Controlează pe toată lumea.
– Uită-te la el, a zis Charbou, vorbim despre un tinerel care face pe soldatul. Nu știe prea bine dacă se află în Statele Unite sau în Afganistan, pentru el totul este la fel. Se poartă cu oamenii ăștia care au pierdut totul ca și cum ar fi niște gunoaie, iar el ar fi mopul guvernului trimis să facă curățenie. Și acum uită-te la tine, ești albă, frumoasă, ai distincție, iar el trebuie să te urce într-un autobuz plin de negri.
Ea a negat dând din cap îngrozită.
– Ce tot vorbești?
– Fă ceea ce trebuie să faci, a continuat el pe același ton extrem de serios, dar nu-l lăsa să îți ia arma.
Amaia a privit din nou șirul de oameni. O femeie se îndrepta spre autobuz sprijinită de cei doi fii ai ei adolescenți. Plângea plină de mâhnire.
Unul dintre soldați i s-a adresat:
– De ce plângeți, doamnă? Vă salvăm.
Femeia și-a înălțat capul. L-a privit în ochi și l-a întrebat:
– Chiar crezi asta?
La unsprezece noaptea, unul dintre soldați i-a făcut un semn polițistului, care la rândul său i-a făcut semn Amaiei să urce în autobuz. Charbou a prins-o de talie și a sărutat-o pe gură.
– Nu lăsa să-ți scape prada, polițista mea genială.
Îmbrățișându-l strâns, Amaia i-a întors sărutul. Apoi, fără să-l privească, s-a smuls din îmbrățișare și s-a grăbit spre scara autobuzului. Avea bani, carduri, legitimația, toate bine ascunse, dar, exact așa cum prevăzuse, soldatul i-a observat arma prinsă la cureaua pantalonilor.
– Domnișoară, nu puteți urca în autobuz înarmată.
– Am permis de port-armă, a spus ea cu voce joasă, pentru a nu atrage atenția.
– Nu contează, regulile sunt reguli. Trebuie să o lăsați aici.
Amaia a închis ochi, s-a simțit cea mai nenorocită ființă de pe fața pământului, apoi l-a privit pe soldat și i-a șoptit rugător:
– Ascultă-mă, sunt singură, au încercat să mă violeze de două ori, ar fi reușit dacă nu aveam asta. Nu mă poți trimite cu autobuzul total lipsită de apărare, a spus arătând spre chipurile răvășite ale celor din autobuz, care-și sprijineau fruntea de geam.
Soldatul i-a urmărit privirea și după două secunde, care ei i s-au părut eterne, a lăsat-o să treacă. Amaia a urcat și s-a așezat pe singurul loc liber dinspre culoar.
A încercat să-l vadă pe Charbou în mulțimea de afară și a reușit exact când autobuzul a pornit. El i-a făcut semn cu mâna și a ținut-o ridicată până când autobuzul s-a pierdut în zare.
Femeia de pe scaunul din față a scos din buzunar o fotografie și a ținut-o ridicată
ca să o poată vedea și tânărul care o însoțea. În fotografie apărea o adolescentă
cu ochi negri și părul lung, creț; lângă ea, o fetiță o privea fermecată. Zâmbeau.
Bătrâna a sărutat fotografia și a început să plângă.
– O să fie bine, Nana, a încercat tânărul să o liniștească, ești cu mine și voi avea grijă de tine până când ne vom putea întoarce.
– Promite-mi, i-a cerut bătrâna.
– Îți promit, Nana, ne vom întoarce.
Amaia a închis ochii.
Au urmat șase ore de drum cu autobuzul până la Houston, plus aproape încă
două ore pentru coborârea pe stadionul Astrodome. Douăzeci de minute pentru a găsi un taxi pentru a ajunge la o firmă de închiriat mașini, alte trei ore până la Austin și o oră pentru a găsi casa familiei lui Robert Davis, conform adresei pe care i-o dăduse Landis. Puțin înainte de amiază, a ajuns în fața unei case frumoase, cu etaj, dintr-o zonă rezidențială. Amaia a străbătut grădina care despărțea poarta de la intrare de casă. A observat o pată de ulei de motor pe aleea care ducea la garaj. Era evident că obișnuiau să lase mașina acolo, iar acum nu se vedea nici o mașină. O vecină cu un cărucior pentru copii s-a apropiat și a studiat-o din cap până în picioare. Pe drum, într-o benzinărie, Amaia se spălase și își prinsese în coadă părul blond. Tricoul mai arăta cum arăta, în schimb pantalonii erau scorțoși. Dar iată că, deși ea ar fi preferat un Mustang, Lexusul închiriat în Houston conta acum la impresie.
– Nu-s acasă.
– Oh, am venit să o văd pe doamna Davis. I-am promis lui Natalie că o să trec pe la ea înainte să nască… Am bătut drum lung până aici, mă gândeam să-i fac o surpriză.
Așa era cel mai bine, să dea informații pe care le putea ști numai un apropiat și, totodată, să explice indirect înfățișarea ei nu tocmai prezentabilă.
Vecina a înghițit nada. A luat bebelușul în brațe, a lăsat căruciorul pe verandă și
a venit zâmbitoare până la gardul care despărțea grădinile. Amaia s-a bucurat că
