– Da, știu, tu mi-ai spus, tocmai de aceea m-am uitat mai bine și…
– Și?
– Engrasi, era lupul. Femeia care în urmă cu treisprezece ani a încercat să o răpească pe Amaia.
Engrasi s-a gândit mult înainte de a răspunde. A-l întreba pe Ignacio dacă era sigur ar fi fost curată jignire. Vorbea puțin, iar atunci când o făcea nu era de dragul vorbelor și fiecare dintre frazele lui putea fi încrustată în piatră. Cu toate acestea, Engrasi și-a luat inima în dinți și l-a întrebat:
– Ignacio, ești sigur?
– La fel de sigur cum sunt că există un Dumnezeu.
– A trecut mult timp de atunci…
– Treisprezece ani, însă arată la fel, Engrasi. Și când spun asta nu vreau să zic că
s-a păstrat bine; oricine ar spune că au trecut numai câteva ore de la ziua aceea.
Engrasi a tăcut câteva secunde, timp în care a încercat să-și ordoneze gândurile.
– Ignacio, eu te cred, a spus ea înainte de a continua, dar toate astea trebuie să
aibă o explicație, nu crezi? Poate că o fi fiica acelei femei, de exemplu.
– Ăsta a fost și primul meu gând, imediat ce am văzut-o. Așa că m-am dus la Rosario ca să-i spun condoleanțe, numai pentru a o vedea mai bine pe femeia aceea. M-a recunoscut, așa cum am recunoscut-o și eu pe ea.
– Ți-a spus ceva?
– Nu, dar mi-a zâmbit. Engrasi, dinții ăia mi-au rămas gravați cu foc în memorie.
Dinți de copil, ca atunci când cei noi întârzie să apară și dinții de lapte se tocesc
și se ascut într-atât încât par de șobolan.
Administratorul a sunat-o la zece și i-a spus că plecaseră toți. A așteptat până la zece și jumătate, timp în care și-a făcut un termos de cafea ca să-l ia cu ea. Nu avea de gând să doarmă. Conform tradiției din familia ei, morții nu trebuiau lăsați singuri în prima noapte. O datină veche de secole. Engrasi se considera o femeie modernă, însă păstra un loc în sufletul ei pentru astfel de credințe, care spuneau că sufletul nu iese din trup imediat. Că moartea era un proces lent, în care mai întâi scăpai cârma vaporului, adică moartea era evidentă, însă apoi urmau ceasuri nefaste, grele și posomorâte, până să fie sufletul capabil să se desprindă de învelișul său, ca un fluture fragil și bezmetic, care tocmai a ieșit din carapacea crisalidei. Nu degeaba exista în toate religiile o rugăciune sau un ritual prin care se cere protecție pe durata întregului proces. „Acum și în ceasul morții noastre.“ Nu te naști într-o clipă, nu mori într-o clipă. Sosirea și plecarea presupuneau o procedură care trebuia respectată. Iar ea, precum miile de femei dinaintea ei, avea să-și vegheze morții.
„Trebuie făcut ceea ce trebuie făcut“, și-a spus, dându-și curaj înainte de a ieși din casă.
Juan mort aproape că nu mai era Juan. Într-un costum în care nu-l mai văzuse niciodată, cu fața atât de serioasă, avea un aer gânditor și mohorât, care nu i se potrivea deloc. Numai pe buze a găsit o urmă din zâmbetul drag și sincer, de copil, pe care mereu îl adorase la el.
A auzit un zgomot în spatele ei, ca o rafală de vânt.
Rosario.
S-a întors încet și a văzut-o. Îndoliată din cap până-n picioare, era imaginea întruchipată a eleganței. Se oprise aproape de ușile batante, care încă mai oscilau. Prin acel du-te vino al ușilor, Engrasi a întrezărit chipurile întunecate ce o însoțeau. Nu erau nepoatele ei.
Rosario zâmbea într-un mod total deplasat, dat fiind că se aflau într-o capelă și că mortul din sicriu era soțul ei.
– Deci, așa, a zis. Unde e?
Engrasi a inspirat adânc un aer mirosind a flori de înmormântare. S-a întrebat dacă nu cumva o fi fost de la vreun odorizant special. De ce locurile alea miroseau mereu la fel?
– Unde e cine?
– Știi bine cine, i-a răspuns calmă Rosario.
Engrasi a găsit putere pentru a zâmbi.
– Chiar te așteptai să o găsești aici pe Amaia?
– Știu că este aici; cum să nu-și ia copilița rămas-bun de la al său aitatxo?
Engrasi a privit-o lung, în timp ce mintea ei calibra totul și dădea importanța cuvenită fiecărui gest, acțiune, cuvânt.
– Nu a venit, Rosario, nici nu va veni. Și îți dau cuvântul meu de onoare că voi trăi mai mult decât tine, numai pentru a o ține la distanță de tine, pentru a mă
asigura că atunci când va reveni pe meleagurile astea, o va face pentru a participa la înmormântarea ta.
Un rânjet de ură a apărut pe fața ei, iar Engrasi a întrevăzut chipul pe care Rosario urma să-l aibă peste câțiva ani, când nebunia urma să pună cu totul stăpânire pe ea. Dar deocamdată nu, deocamdată era vorba despre ură curată.
Engrasi ar fi putut jura că Rosario a gâfâit puțin, ca un animal, înainte de a răspunde:
– Nu-mi da idei, Engrasi, n-ar fi prima dată când spintecăm câinele ei de pază.
Engrasi a simțit cum o lasă genunchii și s-a sprijinit de sicriul fratelui ei.
– Târfă ce ești! i-a răspuns, tremurând de furie și de frică. Eu nu sunt un câine, dacă te apropii de mine sau de fetița mea, îți retez capul. Jur pe amintirea fratelui meu, care a luat cu el toată bunătatea noastră. Eu nu sunt Juan, am coaie și resurse psihice cu asupra de măsură pentru a nu avea probleme de conștiință din cauza morții tale. O să te omor, Rosario, și-am să dorm liniștită.
Chiar dacă trupul ei tremura ca o frunză în vânt, chiar dacă părea că se ține pe picioare numai datorită sicriului fratelui ei, cuvintele i-au țâșnit pline de un curaj și o forță suficient de puternice pentru a fi luate în serios.
