– Tată, ce se întâmplă?
Martin i-a privit și și-a permis până și să zâmbească.
– Nu-i nimic, îngerașul meu.
Amaia clocotea pe dinăuntru. „Nu-l lăsa să vorbească cu ei.“
– Gura și faceți ce vă spun, Lenx!
– Vă înșelați. Eu sunt Robert Davis, nu știu pe nimeni cu numele…
– Gura!
Femeile gemeau speriate, plânsul fetiței s-a amestecat cu cel al bebelușului.
„Liniștește-i pe ostatici. Acum!“
– Ghemuiți-vă și stați acolo nemișcați, imediat o să se sfârșească totul, a zis.
Au ascultat cu toții, în afară de adolescent.
„Păstrează-ți calmul“, și-a zis, „nu mai e mult.“
– Martin Lenx, lasă arma jos și ridică mâinile, nu o să repet.
Martin nu a lăsat arma, însă a început să-și ridice încet brațele, în timp ce se întorcea lent.
„Nu, nu, ceva nu e în regulă.“ Martin se mișca și nu trebuia să facă asta, se întorcea spre ea, voia să o vadă. Martin avea cincizeci și cinci de ani, dar se păstrase bine, era zvelt și atletic. Se întreba ce șanse avea, voia să afle câți polițiști erau.
– Nu mișca! i-a strigat ținând arma cu ambele mâini.
Atingerea, mereu liniștitoare, a pistolului nu a fost suficientă de data aceasta.
Cele nouă sute de grame ale Glockului cu care se antrenase de mii de ori atârnau acum mult mai greu. Simțea picăturile de transpirație curgându-i de la subsuori și între sâni.
Martin era un specialist în factori de risc, un analist al probabilităților. Nu își bătuse joc de justiție timp de optsprezece ani pentru că era un tont, un indolent sau un netot. Nu mai erau alți polițiști; dacă ar fi fost, ar fi intervenit deja. Era numai ea, singură, și după voce și-a zis că trebuie să fie foarte tânără, cu siguranță lipsită de experiență, îi simțea mirosul de transpirație din cauza stresului și mai mirosea a ceva, mult mai înțepător și mai pestilențial… S-a întrebat a ce.
Amaia intuise că adolescentul le va face probleme, reieșea limpede din atitudinea lui. Continua să stea în picioare, sfidător, se uita la tatăl său ca la un dușman și Amaia și-a dat seama că nu se înțelegeau bine de mult timp.
Adolescenții au un radar cu care detectează psihopatiile paterne, un radar care funcționează la băieți imediat ce trec de prima copilărie, un radar fundamentat pe adorație, candoare și iubirea necondiționată specifică copilăriei. Se vorbește mult despre dragostea părinților pentru copiii lor, dar nimeni nu iubește așa cum iubesc copiii, de aceea nimeni nu judecă așa cum judecă un adolescent.
– E adevărat ce spune? Vrei să ne omori, tată? a întrebat băiatul cu gravitate.
„Tată“ a sunat ca o insultă.
Mișcările imperceptibile ale lui Lenx o obligau să își schimbe poziția; dacă nu rămânea în spatele lui, nu putea să-i răsucească brațele pentru a-i pune cătușele.
„Să-i pui cătușele? Dar încă este înarmat, nu a aruncat revolverul.“
– Martin Lenx, aruncă arma, te avertizez pentru ultima dată.
– Tată…, a spus băiatul.
– Taci, Thomas, i-a zis Lenx, întorcându-se ușor spre el.
– Nu tac, i-a răspuns băiatul și a făcut un pas spre tatăl său.
– Thomas, te rog! l-a implorat maică-sa speriată.
Dar băiatul a mai făcut un pas în față, iar sora lui și bunică-sa și-au întins brațele spre el, ca niște vrejuri de vie, încercând să-l oprească.
– De asta intrai noaptea în camera lui Michelle?
– Taci, i-a strigat Lenx și s-a întors cu totul spre el.
Acum numai canapeaua se mai afla între cei doi.
– Venea în camera ta? a întrebat soția, privind-o pe fetiță.
Pe fața ei a apărut brusc o expresie nouă care, pentru o clipă, a făcut-o să aibă o anumită frumusețe, iar Amaia a remarcat asemănarea cu fiul ei.
Fetița plângea, dar a dat din cap că da, în timp ce a zis:
– Mă speria…
Privirea soției s-a umplut de repulsie; cea a băiatului, de violență.
– Pentru Dumnezeu! a exclamat Lenx indignat. Este fiica mea, nu m-aș atinge de ea niciodată. Sunteți mai perverși decât credeam, dacă vă trece prin cap așa ceva.
