La televizorul din spatele ei se transmitea, în buclă, conferința de presă.
Imaginile din prim-plan cu Amaia și Johnson alternau cu o fotografie din arhiva oficială a agentului Dupree.
În timpul ultimelor zile, „exterminatorul de familii“, așa cum îl numise presa, fusese capul de afiș al știrilor. Fotografii vechi, în alb-negru, cu casa lui din Madison, în care își ucisese prima familie, cu optsprezece ani în urmă, alternau cu imagini cu casa lui din Austin. Doamna Davis, ascunzându-și fața, în timp ce încerca să intre în propria casă, și tânărul Thomas privind direct la cameră.
Fotografii de sus cu orașul New Orleans și altele făcute în diferite zone ale țării
unde avuseseră loc dezastre naturale și care susțineau că reprezintă ferma familiei Jones, sau casa familiei Miller, deși nu era așa. A zâmbit văzându-l pe Clayton Gray expunându-și teoria cu mireasa plouată, în timp ce arăta fotografiile cu familia Lenx pozând în studioul său și cu Martin Lenx singur, cu acel straniu zâmbet de Gioconda. Grey a vorbit și despre pasiunea lui pentru gestică, menționând și că o agentă FBI îl lăudase pentru asta, și că acum, dacă tot se pensiona, se va înscrie la universitate pentru a studia limbajul nonverbal. Mai apărea și micuțul Albert care povestea cum scăpase cu viață de două ori într-o zi: mai întâi scăpase cu bine de trecerea uraganului, apoi de Lenx, când ajunsese la ferma familiei Jones. Se părea că tatăl lui Albert nu avea nimic împotrivă ca televiziunea să-i împuie capul copilului. Plata înainte. Încă purta un bandaj la picior. Amaia s-a întrebat dacă chiar mai avea nevoie de el.
Știrile se deschideau cu Martin Lenx și știa că mai multe programe specializate încercau să obțină date pentru a face documentare despre cazul Lenx, care ajunsese să fascineze toată țara. Toată lumea. Nepăsarea cu care scăpase de prima lui familie și modul dement în care repetase pas cu pas întreaga lui viață
anterioară. Fiecare informație, fiecare nouă descoperire despre anodina și extraordinara viață a lui Lenx erau studiate de cohorte de experți din televiziuni, care analizau totul, de la privirea lui până la ce îmbrăcăminte purta. Amaia a râs din toată inima când un grafolog a afirmat că din semnătura lui Robert Davis reieșea clar că e un bărbat dominator și violent. Totul era măsurat, totul era analizat. Până și soțiile lui semănau între ele. A avut același număr de copii, născuți în aceeași ordine. Casa din Austin nu era atât de impunătoare precum cea din Madison, moștenită de la părinții săi, dar avea un aer clasic, o arhitectură
frumoasă, care amintea de fosta lui casă. Mai întâi fusese un angajat insipid la o firmă de credite, apoi un angajat insipid la o companie de asigurări. Discret.
Formal. Cumpătat. Tăcut, dar politicos și educat. În fața camerelor, colegii săi repetau uluiți aceleași clișee: „Părea un om absolut normal! Nu-mi vine să cred!“
Dar ceea ce atrăgea cel mai mult atenția era, fără îndoială, faptul că Lenx nu-și schimbase deloc înfățișarea. Purta același păr tuns foarte scurt, cu briciul.
Același gen de costum, curat, dar nu foarte scump. Aceleași cravate anoste și același model de rame de ochelari, de baga, gândindu-se, probabil, că îi confereau aerul de respectabilitate după care tânjise mereu. Mergea cu regularitate la biserică, era un membru activ al congregației și își cumpărase de două ori același model de mașină. Ascuns în plină lumină. Un om normal.
Directorul Wilson a închis televizorul și i-a spus:
– Bine, agentă Salazar, o să vă tot vedeți la televizor. În următoarele luni vă vor menționa întruna. Agenta care l-a prins pe cel mai discret asasin din istoria recentă a poliției. Puteți fi mândră.
– Mulțumesc, domnule, dar mi-am făcut datoria și atât.
– Nu fiți modestă, nu vi se potrivește deloc. În plus, chiar dacă tonul meu pare să
spună altceva, să știți că vă felicit cu sinceritate. Numele dumneavoastră va intra în rândul celor mai buni agenți FBI; ați fost împușcată în plin, ați capturat un ucigaș de familii și toate astea, sub conducerea mea, a adăugat zâmbind.
Amaia a tras aer în piept, încă o mai durea puțin dacă inspira adânc, și a dat din cap că era de acord.
– Am aflat de dumneavoastră după ce ați scris raportul acela ingenios despre cazul compozitorului și i-am spus lui Dupree: „Măiestria nu justifică
impertinența“.
– Nu am vrut să fiu impertinentă, a spus ea.
– Nu trebuie să vă justificați, așa sunteți. Dar, fără îndoială, ați avut cel mai bun maestru. Ce ne puteți spune despre agentul Dupree?
Amaia a tăcut câteva secunde pentru a-și pune ordine în gânduri. Era important, pentru că deja dăduse cel puțin o duzină de declarații în această privință, atât scrise, cât și verbale, și era sigură că avea să mai dea încă o duzină, dacă nu mai multe.
– Ultima dată când l-am văzut a fost exact înainte ca agentul Johnson, detectivul Charbou și cu mine să ne întoarcem la New Orleans, la ordinele lui, pentru că
fuseserăm anunțați de la urgențe că fusese comisă o crimă ce semăna cu modul de a opera al lui Martin Lenx, numit de către investigatori „compozitorul“.
Agentul Dupree era în perioada de convalescență după o leziune cardiacă, iar detectivul Bull a rămas cu el. Cu câteva ore mai devreme, găsiserăm casa în care erau ținute captive fetițele. O cabană de pescari părăginită, care s-a scufundat după ce am ieșit din ea. Fetițele nu erau acolo, dar indiciile găsite ne-au dus la un suspect, Dominic Darrel. Credem că era un intermediar. Și cel mai probabil fetițele fuseseră duse la Baton Rouge, pentru a fi predate. Poate că Dupree, după
ce noi am plecat spre New Orleans, i-a cerut lui Bull să urmeze pista aceea.
Wilson a privit-o pe Amaia făcând gestul de a depăna lâna.
– Da, da, da, știu, știu, asta ați spus și în raport și exact asta a declarat și Johnson.
Nu avem declarația detectivului Charbou, a continuat directorul Wilson, pentru că încă n-am reușit să dăm de el. Lucrurile continuă să fie complicate la New Orleans, nu există linii de comunicare stabile, se vorbește despre mii de morți și dispăruți, dar îmi închipui că, dacă am reuși să vorbim cu el, ar spune aceleași lucruri.
Amaia și-a lăsat ochii în jos pentru o secundă, încercând să-și alunge din minte imaginea lui Charbou când i-a spus că el era cel vânat.
– Dupree a suferit un atac de cord din cauze nespecificate, bineînțeles: nu există
nici un raport medical, sau vreo modalitate de a-i identifica pe cei care l-au tratat. Spitalul Charity a fost evacuat și a fost declarat în stare de ruină. Dar, deși a fost internat în spital și avea misiunea de a-l prinde pe compozitor, ați decis să
mergeți în mlaștini, după ce un copil, Jacob Emerit, a citit directorul din raport, i-a auzit pe răpitori vorbind despre locul de acolo.
– A fost decizia lui Dupree, a precizat Amaia.
Johnson a ridicat mâna bună, cerând voie să explice.
– Spitalul funcționa pe avarii. Mai aveau combustibil pentru generator numai pentru cincisprezece ore. Blocul operator nu mai funcționa, nu mai aveau medicamente, în afară de câteva calmante. Agenta Tucker tocmai anunțase că-l prinsese pe Brad Nelson în Florida, crezând că e compozitorul. Deci cazul nostru se încheiase și ne aflam prinși într-un oraș din epoca de piatră. Dupree s-a gândit că putem rezolva cazul în care ne văzuserăm prinși fără voia noastră, era un imperativ.
– Da, a răsunat vocea lui Verdon, de care aproape că uitaseră și care continua să
stea lângă fereastră. Fără îndoială că uraganul Katrina și situația catastrofală din New Orleans s-a transformat pentru dumneavoastră în cel mai bun alibi, scuze, am zis alibi?, am vrut să spun justificare.
S-a apropiat de masă lent, lăsând deliberat ca tăcerea să atârne asupra lor, până
când a ajuns lângă Wilson.
