– Agentul Dupree continuă să fie dispărut, aveți vreo explicație pentru asta?
– Mă rog, a îngăimat Amaia. Nu are rost să vă spunem cât de complicată este în aceste momente situația de acolo. Era să murim când am plecat din New Orleans, iar când ne-am întors, agentul Johnson a fost împușcat. Noi am plecat cu singura ambarcațiune pe care o aveam la îndemână, iar agentul Dupree se simțea foarte rău când l-am lăsat în grija detectivului Bull și a acelui tămăduitor din mlaștini, despre care pot spune că era cel mai apropiat de ideea de medic din tot ce am găsit pe acolo.
– Dupree v-a spus că se va întoarce la New Orleans după ce se va simți mai bine, a presupus directorul departamentului de criminalistică.
– Mai ales când ar fi fost în siguranță, a intervenit Johnson, și, cu tot respectul, cred că acel moment încă nu a venit. Dumneavoastră chiar nu aveți idee despre ce se întâmplă acolo. Orașul e într-o stare tot mai rea cu fiecare oră care trece, condițiile sunt mizerabile. Soldații îi evacuează pe locuitori și continuă să apară
cadavrele celor care au murit înecați în propriile case, în timpul uraganului, când apa a urcat, sau a celor care au murit de sete pe podurile de pe autostrada interstatală. Nu există apă, nici alimente, temperaturile trec de treizeci și cinci de grade, iar lunetiștii trag asupra oricui le vine cheful, a spus arătând spre brațul bandajat. Locul acela nu mai pare un oraș, ci un infern.
– Exact ce spuneam, a precizat Verdon, un alibi perfect.
Pufnetul de iritare al lui Johnson s-a auzit în tot biroul. Totuși, un agent rănit în misiune putea să-și permită anumite libertăți.
Verdon s-a uitat în altă parte. Wilson i-a continuat ideea:
– Aceeași „justificare“ de care v-ați folosit ca să nu intrați în contact cu noi, ca să
nu cereți întăriri, ca să nu raportați despre noile supoziții…
Amaia se cam săturase: făceau iarăși aceleași joculețe dialectice, care le plăceau atât de mult, numai că și ea avea în spate experiența a sute de interogatorii. Nu înțelegeau ce voiau cu asta. Doar ei fuseseră cei mai interesați să prezinte o
„versiune oficială“.
– Insinuați că nu am procedat corect din punct de vedere legal? Pentru că dacă
asta…
– Cu tot respectul, domnilor directori, a intervenit Johnson, nu existau probe, nu
exista nimic… Nu aveam analize detaliate, nu aveam cu ce să comparăm, nu existau rapoarte ale medicului legist și nici balistice, nu au fost comparate trăsăturile fizice, vocea sau scrisul, nu aveam martori și nici nu aveam parte de vreun suport criminalistic sau de medicină legală. Cadavrele de la ultimele crime încă putrezesc la locul faptei, fără să fi fost înregistrate de către cineva până
acum. Aparatura tehnică pe care am avut-o la îndemână a fost cea folosită de agenta Tucker pentru a-l aresta pe Nelson, după care am pierdut orice legătură cu ea. Amintiți-vă că, oficial, în acel moment, compozitorul era arestat.
Subinspectoarea Salazar a ajuns la Lenx urmându-și instinctul de investigatoare, mergând pe urmele lui. V-a spus deja că a fost sigură că era el numai după ce a ajuns acasă la el și i-a cunoscut familia, până atunci nu a avut nimic concret despre care să raporteze. Și exact când stătea de vorbă cu soția și cu copiii, Lenx s-a întors din călătorie, decis să-i ucidă. Prezența ei acolo a fost providențială, pentru că altfel, Lenx ar mai fi și astăzi fantoma din ultimii optsprezece ani.
Pe chipurile lui Wilson și Verdon se vedea clar că nu înghițeau povestea.
– Am reușit să-i localizăm și să stăm de vorbă cu familia Emerit, cu bunicii lui Jacob Emerit, a spus observând reacțiile lui Johnson și Amaia. Doamna ne-a povestit că baronul Samedi i-a răpit nepoatele, că soțul ei a tras într-un zombie, că l-au rănit încercând să-i scoată inima din piept și că unul dintre agenții care au venit să-i salveze a suferit un infarct când a văzut fața acelui zombie.
Johnson a rămas nemișcat, însă Amaia a ridicat din sprâncene în semn de răspuns.
– Bineînțeles că n-au auzit niciodată de o organizație criminală numită Samedi, a spus Wilson.
Amaia și-a țuguiat buzele și a clătinat negativ din cap.
Directorul Verdon a deschis un dosar cu coperte de carton care era pe masă și le-a dat Amaiei și lui Johnson câte o copie.
– E raportul pe care l-am primit de la biroul șerifului din Baton Rouge, Louisiana.
Amaia și Johnson au început să citească, în timp ce Verdon le explica:
– Ieri-noapte, detectivul Jason Bull, de la poliția din New Orleans, a solicitat
ajutor în timpul unui schimb de focuri de armă la periferia orașului. Detectivul a declarat apoi că ajunsese acolo pe urmele unui individ suspect de a fi fost implicat în răpirea fetițelor Bella și Ania Emerit, după ce uraganul Katrina se abătuse asupra orașului New Orleans. Nu era deloc sigur, până când, în mod aproape providențial, în timp ce-l urmărea, a asistat la momentul în care minorele au fost predate unui grup armat, care a deschis focul imediat ce detectivul s-a legitimat. Jason Bull crede că a rănit pe cel puțin unul dintre ei, dar atât suspectul Dominic Darrel, cât și ceilalți au fugit de la fața locului. Fetițele sunt bine, în acest moment se află într-un spital, sub observație, până vor sosi părinții lor ca să le ia acasă.
– Agentul Dupree era cu detectivul Bull? a întrebat Johnson.
Verdon și-a lăsat capul pe un umăr și l-a privit lung. A expirat pe nas tot aerul înainte de a răspunde.
– Nu, nici vorbă. Detectivul a declarat că agentul Dupree a rămas în grija unui tămăduitor din mlaștini, pentru că era prea slăbit pentru a putea călători. Șeriful din Terrebonne tocmai ne-a confirmat că locuința lacustră în care se presupune că s-ar fi aflat Dupree a dispărut cu totul, a fost înghițită de ape. Șeriful crede că
s-a scufundat încă din timpul uraganului Katrina, dar, firește, asta nu e atât de ușor de știut. Nu au găsit nici un corp înăuntru, dar, după cum știm, mareea ciclonică a târât în golf tone de apă și nămol.
Amaia a oftat.
– Nu știu ce să zic. Sper ca agentul Dupree să fie bine și să-l găsiți cât mai repede…
– Firește, a spus Wilson.
– Am încheiat? a întrebat ea.
S-au ridicat în picioare pentru a-și lua la revedere și și-au dat mâna. Înainte de a ieși în urma lui Johnson, Verdon a privit-o în ochi.
– Măiestrie sau impertinență?
Ea a zâmbit binevoitoare înainte de a răspunde:
– O nebunie.
